Femei românce cu sufletul între două lumi, eroine ale unui război neștiut, în goana pentru supraviețuire

O decizie grea. Da, o decizie, pentru că nu poate fi numită în niciun caz alegere. Nimeni nu alege de bunăvoie să plece într-o țară străină, în necunoscut, lăsând acasă pe cei dragi, dar mai ales pruncii. Suflete nevinovate, neștiutori de ceea ce li se pregătește. Și pe care nu-i întreabă nimeni nimic, deși ei sunt cei care vor plăti prețul deciziilor celor mari. Așa au stat și judecat cei doi săptămâni întregi. Au dezbătut problema din toate punctele de vedere, au întors lucrurile pe față și pe dos, au decis azi și s-au răzgândit mâine. Au pus în balanță argumente pro și contra, dar până la urmă viața i-a îngenunchiat. Facturile continuau să se adune, datoriile urcau într-un ritm vertiginos, încălțările se uzau pe zi ce trece că nici cizmarul nu le mai primea la reparat. Pe măsuța din hol era un separeu pentru scrisorile de la bancă. Pe ultimele nici măcar nu le-au mai desfăcut, ce sens ar fi avut, și-așa nu aveau bani să le plătească.

Ioana și Mircea s-au cunoscut în timpul liceului și s-au căsătorit imediat după terminarea lui. Erau tineri, frumoși, dar mai ales aveau vise. Vise care la 20 de ani îți dau aripi. Fetita a venit la câțiva ani după ce au reușit să își cumpere un apartament în rate și să îl mobileze cu o mobila ieftină dar decentă. Erau tineri, frumoși și împliniți. Până când s-a închis fabrica unde lucra Ioana. Nu-i nimic, vom strânge un pic cureaua, ne vom descurca, iar fetița va fi de-a dreptul fericită să fie zi de zi cu mama. Dar cum un rău nu vine niciodată singur, la vreo doi ani s-a închis și fabrica lui Mircea. După multe colocvii și interviuri, și-a găsit un loc de muncă la un magazin de telefonie mobilă, care implica multe ore de muncă pe un salariu de nimic. Așa că, lucrurile au început s-o ia la vale, cum se spune.

Ziua în care s-a urcat în autocar a fost ziua în care inima ei s-a sfâșiat în două. Jumătate a rămas acasă, iar ea a luat cu ea doar cealaltă jumătate. Oricum, nu credea că va supraviețui, iar dacă ar fi făcut-o jumătate din inimă îi era de ajuns. Mânuțele Deliei strânse puternic în jurul gâtului ei în timp ce tatăl încerca să le despartă, o vor urmări mult timp. Autocarul se grăbea pe autostradă și se depărta kilometru după kilometru, în timp ce Ioana lăsa lacrimile să-i curgă în voie. O deznădejde atât de mare o cuprinse, încât parcă ar fi vrut să coboare și să se întoarcă pe jos acasă. Rezistă ispitei și ajunse cu bine la destinație.
După ce prietena ei o duse la familia care o aștepta la locul de muncă, s-au despărțit cu promisiunea că se vor auzi la telefon, iar ea s-a trezit dintr-o dată singură, într-o casă cu o bătrână și familia ei, care-i vorbeau încontinuu, iar ea nu înțelegea nici măcar a zecea parte din ceea ce-i spuneau. Privea la ei cu ochii mari, de căprioară în bătaia puștii, iar în mintea ei își făcea loc un singur gând. „Mâine fug și mă întorc acasă, la Delia și Mircea. Am lipsit deja prea mult!”

A fost greu. Pe lângă acomodarea, limba, obiceiurile, toanele băbuței, reproșurile uneori ale familiei la care lucra, dorul de fetița ei de numai cinci anișori o mistuia ca un foc pe dinăuntru. Încet, încet, a început să se obișnuiască. Și-a programat deja primul concediu și chiar dacă mai era mult până atunci, tăia zilele din calendar cu speranță și dor spunându-și în sinea ei: „Hai, c-a mai trecut o zi!” Vorbeau zilnic la telefon, a învățat să își controleze șuvoaiele de lacrimi și reușeau să converseze cât de cât. Seara, după ce punea băbuța la somn, se vedeau pe Skype și la vederea chipului angelic al Deliei, ochii i se umpleau instantaneu de lacrimi, iar inima o lua la galop într-o bătaie nebună.

Primul concediu a fost visul devenit realitate. Au dormit îmbrățișați toti trei, iar reîntoarcerea în Italia a fost încă și mai dureroasă decât prima dată. Viața și-a continuat apoi  cursul între doruri, dorințe ascunse, sentimente înăbușite și vacanțe o dată pe an, iar în restul timpului, pachete, bani trimiși prin Western Union, o mobilă nouă, o mașină la mâna a doua. Singurul lucru care o făcea din ce în ce mai nefericită era răceala care se insinua încet, încet, între ei. Fetița creștea frumos, învăța bine, era curată și elegantă, asta pentru că Ioana cumpăra doar lucruri de calitate pentru Delia, într-o încercare disperată de a compensa sentimentul de vinovăție ce-o acapara tot mai mult cu cât anii treceau. A lipsit de la anivesări, de la serbările de sfârșit de an, a lipsit când Delia a făcut febră, a lipsit când a luat o nota proastă și nu a fost acolo, lângă ea, să o consoleze și să o încurajeze. De fiecare dată când mergea vara acasă discuta cu Mircea și decideau că ăsta va fi ultimul an, dar întotdeauna mai era ceva de făcut.

Între timp, Delia începuse să ia meditații pentru intrarea la un liceu bun, așadar întoarcerea acasă rămânea pe plan secundar, de îndeplinit cândva, nu se știa când. Pe de altă parte, Delia s-a resemnat și a învățat să trăiască doar cu tatăl, mama era doar un nume în memoria telefonului și chinul de a rămâne trează seara târziu să o vadă pe Skype, pentru că doar seara târziu putea suna Ioana acasă. A crescut fără o mamă care să o asculte la teme, fără o mamă care să îi mângâie fruntea când făcea febră. Pe ea nu a avut cine s-o panseze când și-a julit genunchii, iar la balul de la sfârșitul clasei a opta a suferit cel mai tare. Ar fi dat orice ca mama să fie acasă și s-o admire în toată splendoarea ei de domnișoară frumos crescută. În seara balului a primit primul sărut de la iubirea ei secretă, colegul de bancă. Plutea pe un nor la întoarcerea acasă și s-ar fi aruncat fericită în brațele mamei cu un șuvoi de cuvinte pe care mama le-ar fi ascultat extaziată. La intrarea în casă a coborât dezamăgită de pe norișorul ei. Mama lipsea. Era la muncă în Italia. Blestemată fie ziua când a plecat!

Ioana a decis la un moment dat să se întoarca definitiv acasă și chiar a făcut-o. Dar a constatat cu tristețe că ea nu mai avea loc în viața lor, a soțului și copilei care devenise între timp femeie. Ioana era străina care s-a întors, iar odată cu întoarcerea ei s-au oprit și banii care intrau lunar în bugetul familiei. Delia și Mircea aveau o intimitate consolidată între ei, cuvinte cu două înțelesuri pe care ea avea nevoie de explicații ca să le priceapă. Mircea avea anturajul său de prieteni cu care se întâlnea din când în când, iar Ioana rămânea acasă, de una singură. A încercat și ea să reia legătura cu vechile prietene, dar a fost aproape imposibil, nu mai aveau nimic în comun, nu știau mai nimic unele de altele, iar copiii nu mai erau o scuză pentru a se întâlni. Crescuseră între timp. Iar Delia refuza în mod ostentativ orice apropiere de mama sa, refuza să îi spună unde se duce și când se întoarce, iar atunci când i se refuza ceva pe motiv că nu sunt destui bani izbucnea în accese de isterie și dădea vina pe mama sa, pe Ioana, ar fi trebuit să rămână în Italia.

Așa că de data asta, cu sufletul mai negru ca niciodată, dar de bunăvoie, Ioana s-a întors în Italia. Poate cineva să facă o statistică și să ne spună câte suflete deznădăjduite s-au prăbușit pe ruta România-Italia, dus-întors? Știe cineva să ne spună câte familii s-au destrămat din cauza distanței și a timpului? Poate va fi în stare cineva să ne spună câți copii și-au pierdut candoarea în acest război numit lupta pentru supraviețuire? Ioana este doar una din milioanele de femei din armata nevăzută a româncelor emigrate. Da, nevăzută, pentru că despre ele se vorbește doar în statistici și nici măcar acelea corecte. Nimeni nu s-a oprit vreodată să le întrebe cât de tare doare dorul, cât de amar le este sufletul și cât de grea le curge lacrima.

În cinstea lor, astăzi ridic un monument de gânduri pioase. În cinstea lor, astăzi mă închin și sărut obrajii, pe care lacrimile tăcute și-au pus pecetea. Astăzi, mai mult ca oricând, îmi doresc puterea de a mângâia sufletele lor obosite de dor și chin. Astăzi, de 8 martie, pe lângă felicitarea desenată cu mâini tremurânde de copilul rămas acasă, vin și eu cu cuvintele mele sărace să vă spun: „Curaj, femei cu sufletul între două lumi, eroine ale unui război neștiut!”

Autor: Străin printre străini
Tanța Stroia – Italia

 
 
 
Formația Ritmix din Torino