Cu vreo 20 de ani în urmă, Codruța Luminița lăsa satucul ei mic și drag din comuna Dănicei, județul Vâlcea și venea în Italia pentru un trai mai bun, așa cum fiecare dintre noi, cei plecați, am făcut.
Era singură, nu avea pe nimeni decât pe fiul ei, un „ghemotoc” de copil de numai câțiva anișori. Începea o viață nouă, cu speranțe mari pentru viitor.
Nu a sta prea mult pe gânduri și a început să-și caute de muncă, dar greu, foarte greu a reușit să își găsească doar câteva ore, atât cât putea să-i asigure copilului hrana și cele necesare la școală.
S-a întâmplat să descopere într-o zi că fiul ei era foarte talentat la dans clasic și balet. A decis să-l înscrie la cursuri de dans și să facă sacrificii în plus pentru a-l putea susține în pasiunea lui.
Dacă într-o zi câștiga 10 euro, o parte îi cheltuia seara când venea acasă pe mâncare, iar o parte îi punea deoparte pentru a plăti cursurile de dans ale copilului. Rezultatele nu au întârziat să apară și ori de câte ori „ghemotocul” ei urca pe scenă era tare mândră si orgolioasă.
Viața îi era grea, dar Luminița era un om bun, o muncitoare vrednică, la locul de muncă era respectată și de încredere, toți țineau la ea și o stimau.
Nimic nu prevestea că o boală nemiloasă își va pune amprenta pe sufletul și trupul ei, dar medicii i-au diagnosticat un cancer. Pentru ea și „ghemotocul” ei a început astfel o nouă etapă a vieții, mai grea și mai dureroasă ca oricând.
Deși bolnavă, nu a renunțat la serviciu. În același timp a făcut ședințe de chimioterapie, operații și iar operații, dar nu s-a dat bătută. De altfel, era singură și fără niciun ajutor, așa că nu avea de ales.
Timpul se scurgea, suferința era tot mai mare, dar ea lupta ca o leoaică pentru fiul ei. „Ghemotocul” crescuse și îmi amintesc când Luminița îmi spunea „măcar să trăiesc să facă 18 ani, atunci chiar dacă v-a rămâne singur măcar o să poată să se descurce.”
Greu, foarte greu… situația se înrăutățea de la o zi la alta, statea ei de sănătate era din ce în ce mai gravă, dar nicio clipă nu a avut intenția de a renunța la bătălie. Într-o zi, o doctoriță de la spitalul din Empoli a întrebat-o: „La ce sfinți te rogi?”, în sensul că speranța îi era deșartă.
După toate tratamentele, ședințe de chimioterapie, operații etc, medicii i-au spus că degeaba mai lupta, pentru că nu mai era nimic de făcut. Dar ea nici nu voia să audă, îmi spunea deseori „vreau și eu să trăiesc, voi lupta până la capăt și voi reuși!”
Era înconjurată de foarte multe prietene, dar din cauza bolii i-au rămas alături foarte puține dintre ele, ba mai mult, au fost persoane foarte apropiate care au trădat-o, au abandonat-o ca și cum niciodată nu ar fi existat în viața ei.
Luminița era un om bun, loial, oricând dispusă să ajute pe oricine, dar în ultimul timp a fost foarte dezamagită de cei din jurul ei. Dar viața așa este, mereu te pune la încercare.
Astăzi, la numai 49 de ani, ea nu mai plânge, a terminat cu suferința, astăzi, 16 ianuarie, ne-am luat rămas bun de la ea pentru totdeauna… Astăzi v-a plânge cerul pentru o ființă dragă nouă, care a luptat până în ultimul minut sperând să învingă boala.
Mii de mulțumiri medicilor din Empoli, celor de la spitalul Careggi din Florența și nu numai, tuturor celor care au ajutat-o să trăiască o zi mai mult.
În mod deosebit mulțumim doamnei doctor de la Structura de bolnavi din Carraia, Empoli, Hospice San Martino și tuturor persoanelor de aici, din Italia, care în ultimele momente i-au fost singura familie. În mod particular vecinei sale, Mariela, care i-a fost ca o a doua mamă.
Greu, foarte greu, ce înseamnă viața unui om… Măcar a murit cu sufletul împăcat că „ghemotocul” ei de acum este un băiat de 23 de ani care i-a stat alături zi și noapte și în brațele căruia a închis ochii pentru totdeauna! În fond și la urma urmei l-a avut numai pe el!
Tot ceea ce ea astăzi ar fi dorit să vă spună, dragi români, este să vă iubiți și să vă ajutați între voi, că nu știți ce vă rezervă viața, iar cei care aveți sănătate să o prețuiți, că asta contează înainte de toate.
Luminița a știut să prețuiască orice minut alături de „ghemotocul” ei și sunt convinsă că ar fi tare mândră că are un exemplu de copil! Dumnezeu să aibă grijă de el, că de acum este singur.
Semnat: O prietenă anonimă
