Milioane de români au emigrat în ultimii zeci de ani în state precum Spania, Italia, Germania sau Austria, unde se bucură de venituri de trei, patru sau chiar cinci ori mai mari decât cele câştigate în ţară.
Și dacă la începutul anilor 2000 erau bărbații cei mai mulți care plecau din România la muncă, în străinătate, în ultimii ani statisticile arată contrariul, numărul femeilor depășește cu mult pe cel al bărbaților români care emigrează.
Multe dintre ele fac în străinătate munci casnice, de la curățenie, bucătărie, la bone și acordarea de asistență persoanelor vârstnice. Ne-am oprit la ultima categorie, poate cea mai mare ca număr dar și cea mai controversată sub aspectele socio-economice din anumite țări europene.
Am găsit femei sigure pe sine, decise, mulțumite oarecum de alegerea făcută, aceea de a-și părăsi țara pentru o vreme și hotărâte de a răzbi într-o lume în care de cele mai multe ori depinde doar de tine cât de bine îți va fi.
Am găsit, de asemenea, femei oropsite, triste, nedreptățite și asuprite. Care își pun în joc sănătatea, libertatea, demnitatea, ca și cum nu ar avea de ales:
„Pentru copii o fac”, „nu am găsit nimic mai bun de muncă”, „mai stau cât rezist și plec”. Ce înseamnă „cât rezist”? Depinde de semnificația pe care i-o dăm fiecare, de dragostea și grija pe care o avem pentru noi înșine și pentru sănătatea noastră.
În Italia, dacă îți ceri drepturile, ești poftit să îți cauți de muncă în altă parte… așa stau lucrurile
Despre „badantele” femeile care acordă asistență persoanelor vârstnice din Italia, ne povestește Brândușa:
„Sunt în Italia din anul 2007, aveam un credit destul de mare la o bancă și am plecat cu speranța de a plăti mai repede ratele. Am nimerit la un moș ce m-a tratat rău, am răbdat de frig și de foame vreo două luni. Datorită lui am învățat limba italiană forțat, că dacă nu ceream ceva în italiană nu primeam.
Am plecat de la el și am nimerit la un alt bătrân care a fost ca un tată pentru mine, o persoană specială. Probleme sunt multe aici, în Italia, la muncă nu ești plătit bine, contract de muncă se face rar, chiar dacă pretinzi lucrul ăsta ei vor să lucrezi la negru, să nu aibă taxe de plătit.
Dacă ești cu familia și muncești de zi e mai bine, dar dacă locuiești la domiciliul persoanei îngrijite este foarte greu, nu poți dormi, ești mereu stresat, se mai adaugă și dorul de casă, de cei dragi, pe care îi vezi doar o dată pe an.
Văd multe femei românce stresate, în zilele libere se întâlnesc și se plâng unele la altele, e greu, se vorbește urât de badante și nu e apreciat ceea ce facem… sunt și italieni cu inima bună, dar sunt puțini, pentru ei totul se rezumă la bani. Dacă îți ceri drepturile ești poftit să îți cauți de muncă în altă parte, cam așa stau lucrurile.”
Cei mai multi bătrâni din Spania caută femei care să locuiască la domiciliul lor. În situația asta, practic, nu mai ai viață
Claudia ne-a spus despre „cuidadoras de ancianos”, româncele care îngrijesc români în Spania:
„Salariile sunt foarte proaste, tip 600 de euro și dacă ai noroc ajungi la un 800. Au fost cazuri în care copiii bătrânei au pus problema, că 600 e ok pentru că noaptea îngrijitoarea doarme, nu muncește.
Numai odihnă nu este, având în vedere că auzi numai gemete și te strigă mereu, sau trebuie să te trezești să le dai medicamente sau să le faci injecții.
Este o muncă foarte stresantă pentru care, dacă nu ești pregătit, te afectează psihic considerabil. Cei mai multi bătrâni spanioli caută interne, adică femei care să locuiască la domiciliul lor. În situația asta, practic, nu mai ai viață.
Cunosc o doamnă care în fiecare duminică preferă să plătească ea o fată câteva ore, din banii personali, doar să aiba un pic de liber. Contracte de muncă sunt care fac, sunt care nu. Depinde și de îngrijitoare dacă acceptă munca fără contract, spaniolii cu sila nu ți-l fac!
Este subapreciată munca asta în Spania, în general, efortul psihic și fizic este mare iar banii primiți nu reflectă eforturile depuse. Se mai întâlnesc și cazuri unde fetele stau bine, au liber și salarii demne, dar sunt puține.”
Nu lucrăm la negru, toate avem acte în Austria. Salariile sunt în funcție de caz și zone
„Suntem numite ‘pflegerine’ în Austria și suntem tratate așa cum tratăm și noi la rândul nostru”, ne-a spus Gabriela, „dacă vrem să fim respectate atunci trebuie să respectăm și noi la rândul nostru.
Nu lucrăm la negru, toate avem acte în Austria. Salariile sunt în funcție de caz și zone dar știți cum e, nemulțumitul niciodată nu poți să îl mulțumești.
Bătrânii austrieci care au nevoie de o femeie care să îi îngrijească sunt oameni bolnavi care au tabieturile lor, iar noi ar trebui în mod normal să le respectăm. Sunt și ei ca și românii, alții mai buni, alții mai răi, cred că dacă s-ar întoarce roata, să ajungem să vină austriecii să lucreze în România, nu ne-am comporta mai bine, ba am fi exact ca și ei.
Unele dintre noi s-au acomodat mai greu cu mâncarea, altele cu limba, care nu e deloc ușoară.
De tot în România ne vom întoarce când va crește nivelul de trai, să poți trăi decent fără grija zilei de mâine, ceea ce cred că nu se va întâmpla prea curând.
Personal cred că ar trebui să încercăm să fim mai atenți și să respectăm țările străine care ne găzduiesc, să nu mai facem atâta scandal pe unde ajungem, scandalul să-l facem în țara noastră, acolo ar trebui să avem pretenții și să batem cu pumnul în masă!
În Belgia oamenii sunt reci, neprietenoși, dar salariile sunt bune. Chiar dacă suportăm cam multe pentru banii ăștia
Elena, de la început, ne asigură de un lucru și anume că în Belgia nu se lucrează fără contract de muncă:
„În primul rând, vă spun că lucrez cu un contract, nici vorbă nu este de bani la negru. Salariile sunt destul de bune, dar… parcă suportăm cam multe pentru banii ăștia.
Belgienii… Ce să spun? Ca peste tot, oameni și oameni, unii blânzi, calmi, înțelegători, alții dimpotrivă, răi și fac totul parcă să fie împotriva muncii noastre, să o nege. Mai ales dacă dai de vreun rasist… că sunt destui! Îți face viața de coșmar, dar ce să faci?!
Eu personal lucrez doar de noapte, timp liber am, nu mă pot plânge. Începutul este întotdeauna foarte greu, pentru mine clima de aici a fost un coșmar. Ploaie, vânt… Acum șapte ani mi-am făcut bagajul de nenumărate ori, vroiam mereu să plec, noroc cu soțul și copilașul, așa am rămas, ei m-au oprit.
Este știut că belgienii sunt oameni reci și într-adevăr, am constatat eu însămi asta. Limba e grea de învățat, vremea urâtă, oameni nu foarte prietenoși… Vroiam să fug, să scap de ei.
Acum nu mă mai gândesc să plec curând acasă, viața de aici a devenit obișnuință, copii merg la școală, încep să văd și partea frumoasă a lucrurilor, parcă nu mai vreau acasă, chiar dacă îmi este dor.”
Greu, ușor, cu muncă, dor și sacrificii, femeile românce răzbesc oriunde ar fi în lume
Ele sunt mame, fiice, surori, soții dar mai presus de toate sunt femei care duc pe umeri responsabilități enorme cu abnegație și determinare.
Femeile românce emigrante sunt puternice, călite, ambiţioase, luptătoare, ele sunt într-o continuă adaptare inteligentă la mediu, dedicate autodepăşirii şi aspirând totdeauna spre obiective bine stabilite.
Iar în această epocă a emigrării, au devenit adevărate instituții ale statului român: reprezintă în lume România și susțin economia românească prin banii trimiși acasă. Atât cât vor mai rezista!
