15 noiembrie 1987 – Revolta muncitorilor de la Brașov împotriva regimului comunist

Revolta de la Brașov din anul 1987 a fost o acțiune de protest împotriva politicii economice și sociale impuse în Republica Socialistă România de dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu. Un protest care trezea România și care încerca să arate românilor calea spre libertate.

În anii ’80, românii sufereau de foame și de frig, în magazine nu se găseau în mod curent carne, ouă sau lapte. Ca produse din carne puteai găsi doar pește înghețat, conserve de pește (rusești), tacâmuri de pui (gheare și gâturi), picioare de porc (numiți adidași), salam cu soia, creveți în ulei. Din când în când se mai găsea unele conserve de carne de vită, organe (pipote, inimi), oase pentru ciorbă și „acordeoane” (coaste de porc). La ouă, lapte și produse din lapte (unt, smântână și telemea, aproape singurul tip de brânză care se găsea), se stătea la cozi interminabile. În loc de lapte se folosea laptele praf.

Ca să mascheze criza de alimente, Iulian Mincu, medicul personal al lui Ceaușescu, a inventat un program de „alimentație rațională”. Cu motivația că nu e sănătos ca un adult să consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi, alimentele de bază, zahăr, ulei, carne, sunt raționalizate la 1 kg/lună de persoană, iar populația trece prin momente extrem de dificile, petrecând nenumărate ore pe zi stând la cozi în fața magazinelor alimentare care nu aveau mai nimic de oferit. Chiar și pâinea era raționalizată, vânzându-se „pe cartelă”. Nu se putea cumpăra mai mult de o pâine pe zi!

Producția este orientată spre investiții industriale megalomanice, bunurile de larg consum fiind produse în cantități insuficiente. Mai importante decât banii devin „relațiile”, mărfurile sunt vândute „pe sub mână”, o criză morală distorsionează întreaga societate. Nomenclatura, activiștii de partid, se aprovizionează din magazine speciale și case de comenzi la care oamenii obișnuiți, inclusiv membrii de rând ai Partidului, nu au acces.

Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți dintre românii care stau la bloc. Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore ore zilnic iar adesea la etajele superioare aceasta nu ajungea deloc. Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara. Din ianuarie 1982 s-a început limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea regimului comunist în 1989, livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva ori pe zi, uneori chiar și zile întregi, fără niciun program ori logică aparente și fără anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici. Simultan, cetățenii erau îndemnați să economisească energia electrică prin scoaterea din funcțiune pe timpul iernii a frigiderelor, prin neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri electrocasnice sau prin nefolosirea ascensoarelor. Benzina, deși raționalizată, devine greu de găsit.

Oamenii sunt mânați în turmă la demonstrațiile de susținere a regimului și a dictatorului. Elevii, studenții și militarii adună recoltele prin „practică agricolă”, eufemism folosit pentru munca obligatorie. Practica agricolă devine „materie de studiu” anuală în toate facultățile, „nota” obținută având pondere în calcularea mediei de absolvire. Întreaga țară capătă aspectul unui uriaș lagăr de concentrare.

Pe fondul acestor lipsuri, are loc revolta muncitorilor brașoveni. Primele proteste au început practic pe 14 noiembrie 1987, la secția „Matrițe” a Întreprinderii de Autocamioane „Steagul Roșu”.

Era zi de salariu, iar muncitorii primiseră doar jumătate din bani. Fără să fie organizați dinainte, muncitorii au decis să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele. Oamenii au încercat să obțină răspunsuri de la conducerea întreprinderii, însă șeful de secție din acea noapte i-a tratat cu dispreț și a anunțat conducerea administrativă despre întreruperea lucrului abia la ora 5 dimineața. La ora 7.00 au sosit și muncitorii din schimbul I, așa că starea de agitație și protestele s-au amplificat. Muncitorii au spart geamurile sediului administrativ al uzinei, iar în jurul orei 8.00 circa patru mii de muncitori erau adunați la porțile acesteia. În jurul orei 11.00 ei au luat hotărârea să meargă la sediul Comitetului Județean de Partid, ca să se facă ascultați.

Inițial, demonstranții au scandat revendicări sociale: „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem banii noștri!”, „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără cartelă!” și pentru prima dată s-a auzit mulțimea muncitorilor care scanda „Jos Ceaușescu!” În dreptul Spitalului Județean, ei au cântat imnul revoluției de la 1848, „Deșteaptă-te, române!”. Ajungând în centrul orașului, coloanei de manifestanți i s-au alăturat mii de muncitori de la fabrica Tractorul Brașov, fabrica Hidromecanica, elevi, studenți și alți locuitori. Din acest moment, protestul s-a transformat într-unul politic, oamenii scandând sloganuri precum „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”.

Deja din timpul marșului, printre manifestanți s-au infiltrat membri ai Securității deghizați în muncitori, rolul lor fiind acela de a observa acțiunile demonstranților. Alții au rămas pe margine în ipostază de spectatori, fotografiind sau chiar filmând.

Ajunsă în centrul orașului, mulțimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Județean de Partid și sediul primăriei, „aruncând în piață portretele lui Ceaușescu și alimente de la cantina Partidului, bine aprovizionată”.

Ziua de 15 noiembrie era una electorală, populația fiind chemată să voteze autoritățile locale din Brașov, rezultatele fiind hotărâte deja de activul de partid. În acel an de drastice raționalizări, pe protestatari i-a înfuriat în special să descopere împodobirea festivă a clădirilor oficiale și abundența de produse alimentare pregătite pentru a celebra victoria în simulacrul de alegeri locale. Cei care au pătruns în clădirea Comitetului de Partid au găsit acolo produse care în acea perioadă erau considerate delicatese: salam de Sibiu, cașcaval, banane, portocale, băuturi răcoritoare la care nici nu îndrăzneau să viseze, Pepsi și Coca-Cola.

Protestatarii, au distrus mobilier, ferestre, scaune, mese, aparatură, calculatoare, telefoane, televizoare și au spart geamuri; pentru ei, aceste obiecte aparțineau comuniștilor și trebuiau înlăturate sau arse. Mulțimea nu s-a descărcat doar asupra mobilierului, ci a agresat și membri ai nomenclaturii brașovene.

Manifestanții au incendiat tot ce amintea de regimul comunist, iar un rug uriaș, alcătuit din înregistrări de propagandă și documente de partid, a ars ore bune în piața din centrul Brașovului.

La sosirea serii, forțele de Securitate și armata au înconjurat zona centrală a orașului și au împrăștiat prin forță demonstrații. Oraşul a fost izolat, invadat de securişti, activişti PCR, miliţieni, armată. Starea de asediu s-a instalat în următoarele zile. Securiştii aveau ordine să bage spaima în oameni ca nu cumva să mai îndrăznească să se revolte. Exemplul lor putea fi contagios. Au fost folosite inclusiv gaze lacrimogene, câini și mașini blindate.

Circa 300 de protestatari au fost arestați. Anchetele au fost dure, muncitorii au fost bătuti, supuşi la torturi şi ameninţări. Mulţi au fost judecaţi, condamnati, mulţi dintre protestatari au fost deportati.

Au fost bătuţi sălbatic, cu pumnii, cu picioarele, cu scaune sau cu picioare de scaun, cu parul, cu bâta, cu bastonul de cauciuc la testicule, loviţi în stomac sau legați de calorifer. Li s-au strivit degetele în uşă, li s-a smuls părul, au fost înfăşuraţi în cearşafuri ude şi bătuţi astfel sau ţinuţi în pielea goală, în frig. Arestaţii au fost aşezaţi în poziţii incomode, obositoare şi dureroase: siliţi să stea într-un picior, uneori, supravegheaţi de un câine-lup, pe vine, să țină un creion cu bărbia, să sprijine cu nasul tabloul lui Ceauşescu, să facă genoflexiuni, să stea într-o mână sau să sară ca broasca. Organele lovite în mod constant de torţionari erau capul, ficatul, rinichii, testiculele şi stomacul. (Din declarațiile foștilor deținuți politici).

„N-am crezut că sunt în stare să suport asemenea bătaie. Am căzut şi tot nu se opreau, mă loveau şi cu picioarele. După care m-au ridicat, mi-au legat mâinile la spate în veriga din perete și preț de câteva ore au continuat bătaia. Cred că leșinasem, m-am trezit că au aruncat cu apă, mi-au desfăcut mâinile şi mi-au spus „Scrie!”. Nu puteam să scriu, tremuram tot. Eram şi nervos, pentru că nu puteam să le dau nici măcar una peste față. Am fost dus în celula 4 la subsol şi, a doua zi, ne-au scos pe hol şi ne-au aliniat. A venit tovarăşa Maria Cebuc, reprezentanta partidului, împreună cu câţiva generali: „Ia să-i vedem pe ăştia care… vă ia dracu, aţi făcut Braşovul de ruşine!”. Treceau pe lângă noi şi ne scuipau. Slăbisem cel puţin 12-13 kg în 7-8 zile. M-au bătut în fiecare zi şi nu mă lăsau să dorm” (Gheorghe Gyerko).

Deportarea muncitorilor condamnaţi s-a făcut în mare grabă. Acestora li s-a permis să-şi ia cu ei doar câteva lucruri, apoi au fost despărţiţi de familii, urcaţi în dube în care se aflau însoţitori din cadrul forţelor de represiune şi transportaţi în localităţile unde li se fixase domiciliul. Muncitorii deportaţi au fost dispersaţi la întreprinderi de pe tot cuprinsul ţării, în oraşe precum Filiaşi, Târgovişte, Brăila sau Bârlad. În aceste localităţi, ei au intrat sub supravegherea continuă a organelor de Miliţie şi Securitate locale, fiind obligaţi să se prezinte periodic pentru declaraţii. Unii dintre muncitori au continuat să fie maltrataţi sau ameninţaţi şi pe perioada deportării.

După evenimentele din decembrie 1989, majoritatea celor deportaţi s-au reîntors în Braşov. Un caz aparte îl reprezintă cel al lui Vasile Vieru, unul din cei 61 de muncitori deportaţi, care a decedat la Bârlad, în septembrie 1988, la mai puţin de un an de la anchetă, în urmă maltratărilor la care a fost supus la Inspectoratul General al Miliţiei din Bucureşti.

Până în prezent nimeni nu a fost anchetat, judecat şi condamnat pentru abuzurile comise în acele zile de organele de represiune comuniste.

 
 
Formația Ritmix din Torino