O asistentă medicală din Italia, care își desfășoară activitatea în secția de Terapie Intensivă a Spitalului San Luigi Orbassano din Torino și care îndeamnă populația să stea în casă, a trimis o scrisoare primarului din Volvera în care povestește ultimele clipe de viață ale unei femei bolnave de Covid-19: „Avea 55 de ani, s-a stins sub ochii mei. I-am dat telefonul și i-a văzut ultima oară pe cei 4 copii ai ei. În clipa următoare a murit.”
Redăm mai jos textul scrisorii publicat de primarul din Volvera pe profilul său de Facebook:
Bună seara, domnule primar, lucrez la spital și vă scriu pentru că vreau să vă povestesc cum decurge o zi de lucru la secția de Terapie Intensivă. Una ca multe din această perioadă. Dar nu am să vă spun deja ceea ce descriu ziarele, nu am să redau numere, statistici, decrete și interdicții, ci aș vrea să vă povestesc cum stau lucrurile din punctul de vedere al pacienților și al nostru, al celor care ne îngrijim de ei.
Suntem o țară care știe doar să se plângă de orice, niciodată fericită cu nimic. Se pare că mulți înțeleg că această carantină este o pedeapsă și nu o protecție pentru fiecare dintre noi. Dacă o să considerați potrivit textul meu, îl puteți împărtăși cu alții, pentru a sensibiliza oamenii și a-i face să înțeleagă importanța izolării la domiciliu.
Ce frumos să fim numiți îngeri… dar cine știe dacă suntem cu adevărat.
Este sâmbătă dimineață, la sfârșitul unei săptămâni de alertă covid. În sfârșit, o zi liberă după multă muncă. În sfârșit, poți dedica puțin timp familiei tale. Pentru tine care lucrezi în spital nu există izolare, nu există interdicție de a ieși… nu a existat niciodată. TREBUIE să lucrezi, ești important… spun ei. În schimb nimic, nu este cum te așteptai să fie, nu te vei bucura de ziua liberă. Sună telefonul, trebuie să pleci, să te întorci la lucru, au rămas ture descoperite. Te plângi, n-ai vrea… dar te întorci la spital. În timp ce te pregătești îți dai seama că luna martie a fost un coșmar la muncă, schimburi de 12 ore, concedii anulate, zile de odihnă … ce sunt alea zile de odihnă!?
Ajungi la spital, câteva persoane în hol, la intrare, prea mulți oameni încă în jur.
Ajungi la secția unde sunt internați pacienții pozitivi cu coronavirus. Totul este blindat. Suni. Îți deschide colega de serviciu care e acolo de ieri seară. Epuizată, cu urme adânci pe față de la masca și ochelarii de protecție. Îți dă totul în primire și pleacă să se odihnească. N-ai apucat să te schimbi că sună clopoțelul. Pleci spre salonul de unde a venit apelul, asiguri pacientul că ajungi imediat la el, numai să te îmbraci cu echipamentul de protecție. Durează mult să pui pe tine totul, echipamentul trebuie folosit în mod corect, nu-ți permiți nici cea mai mică eroare sau neglijență. În sfârșit intri în salonul unde ai fost chemată, e o pacientă acolo. O saluți. Are o cască pe cap care se numește c-pap, o folosește pentru a respira mai bine… nu are prea multe speranțe și monitorul la care este conectată confirmă acest lucru.
Pacienta este însă conștientă, lucidă, percepe realitatea din jurul ei și mai ales faptul că e pe moarte. O știe, o simte… Vorbești puțin cu ea. Nu a mâncat de câteva zile, dar în dimineața aceasta vrea să-i fie adus micul dejun. Are diabet și își dorește două felii de pâine cu gem. Oare diabetul e cel mai mare dușman al ei acum? Îi fac semn colegei mele să i le aducă. Privirea ei imploratoare te ucide. Din când în când îți muți ochii de la ea pentru a nu simți că mori pe dinăuntru…
În timp ce-i controlezi mașinăriile care o ajută să respire te prinde deodată de mână și te întreabă: „Ești și tu mamă, iubita mea?” Răspunzi: „Da, de doi băieți.” „Atunci poți înțelege ceea ce simt acum?”, „Pot încerca, dar dacă vrei îmi poți descrie… te ascult.”
„Am 4 copii… – îmi povestește – au fost dintotdeauna foarte atașați de mine. A fost mereu un raport deosebit între noi, poate pentru că le-am fost și tată, și mamă, de tânără, de când am rămas văduvă. Nu mi-e teamă că mor, aș vrea doar să nu sufăr… Într-o zi unul dintre băieții mei a venit să mă vadă și nu l-au mai lăsat să intre. Nu am mai reușit să-mi văd nepoții, nora, pe nimeni. Eu aici, ei acasă. Nu am mai avut timp să le spun cât de mult îi iubesc…” Îi sugerezi din instinct: „Sună-i și spune-le!”, „Da, dar nu e același lucru…vorbim la telefon în fiecare zi și îi simt cât suferă că nu pot fi lângă mine până la sfârșit…”
Intră medicul la vizită. Sună telefonul, este unul dintre băieții pacientei. „E domnul doctor aici, ți-l dau la telefon.” Medicul îi descrie fiului situația mamei sale. Este într-adevăr foarte gravă… Pacientei i se spune că va trebui intubată în curând și că nu mai are mult de trăit. Fiul cere să o poată vedea pentru un ultim și scurt salut. Nu este posibil. Doctorul părăsește salonul… pacienta plânge disperată.
În timp ce este încă la telefon cu fiul ei, acesta plânge împreună cu ea… are și acum acea privire care te imploră să faci ceva. Ceri să-ți dea telefonul. Femeia nu e în vârstă, are numai 55 de ani,dar are un telefon model foarte vechi. Nu poți pune telefonul aproape de ureche, deci nu știi ce răspunde fiul său… dar nu contează, privirea femeii te-a făcut să înțelegi că în acel moment nu ești doar un asistent medical, ești mamă, ești fiică…
Îi spui fiului ținând telefonul departe de ureche: „Strângeți-vă toți patru, faceți asta cât mai repede posibil, nu i-a mai rămas mult timp. Apoi sunați pe apel video la numărul acesta” (și îi dai numărul telefonului tău). „Vă voi ajuta să vă vedeți pentru ultima oară mama. E puțin, dar măcar vă veți putea lua rămas bun.” Îi mai spui că vei fi acolo, la serviciu, pentru alte 10 ore, să sune de mai multe ori dacă nu reușești să răspunzi.
Nu a trecut nici măcar o oră, colega te anunță că îți sună telefonul în geantă. Tu ești tot în costumul de protecție și tot în salonul blindat. O rogi să îți aducă telefonul, să-l dezinfecteze, să-l pună într-o pungă sterilă. Ai un apel video. Îl deschizi. Toți cei patru copii sunt acolo. Pacienta nu se aștepta și e fericită ca o zi de Paști… și tu la fel ca ea. Vorbesc mult… își povestesc, își spun unii altora cât de mult se iubesc, ea se întrerupe des pentru că obosește… dar tu nu ai puterea să-i ceri să închidă convorbirea, aștepți ca decizia să fie a lor.
Apelul a durat aproximativ o jumătate de oră și probabil a închis un cerc, era ceva ce pacienta mai avea de făcut înainte de a pleca spre cealaltă lume. Rezistase până atunci doar pentru ei, pentru a-i vedea, pentru a-i saluta. Inima ți se frânge în mii de bucăți. Te gândești la tine, la copiii tăi și înțelegi prea bine totul… Te chinui să nu plângi. Pacienta închide ochii pentru totdeauna. Decizi să ieși, nu mai depinde nimic de tine. Alți colegi se ocupă de ea acum și vezi cum o stropesc toată cu dezinfectant, o învelesc într-un cearșaf și o duc la morgă. Lucrurile ei sunt puse într-un sac de plastic. Vor fi incinerate.
E duminică dimineață… agenția funerară a venit să ia trupul. Doar unul dintre copii are voie să fie prezent, la o distanță sigură. Schimbă câteva cuvinte cu cei de la agenția funerară, nu are voie să-i însoțească. Pleacă. El virează la dreapta, mașina cu trupul mamei sale la stânga. Apelul video a fost ultima dată când s-au văzut. Nu te mai poți stăpâni și izbucnești în lacrimi.
Acasă deschizi Facebook-ul. Care mai de care cu reclamații de tot felul: ne-au îngrădit libertatea, copilul nu se mai poate juca în parc, câinele nu-l mai putem plimba departe de casă, nu se mai găsește drojdie în magazine. Oamenii nu sunt conștienți cât de puține probleme au… Ne-au fost interzise multe, suntem constrânși să facem sacrificii, dar un lucru suntem norocoși că încă îl mai avem: demnitatea noastră. Un drept pe care Covid-19 ți-l ia fără nicio milă!
Un jurnal din prima linie, cea umană, a sufletului…
