«La sfârșitul lunii iulie 2007 trebuia să plec cu Dana (soția – n.r.) în România. Plecam acasă după aproape cinci ani petrecuți departe de România mea. Am plecat cu autocarul, drum lung, 2000 de km, mă speria la început toată această distanță.
Dana spusese să mergem cu avionul, dar mie îmi este frică de avion așa că trebuia să tac, să suport autocarul și drumul lung. Până la urmă s-a dovedit a fi o aventură destul de plăcută, peisajul de afară, filmele, muzica și oamenii din autocar au fost o companie foarte plăcută.
Nici nu știu când a trecut timpul până am ajuns la granița cu România. Până acolo totul fain și frumos, dar cum am ajuns la vamă totul s-a schimbat. Control vamal, de parcă eram autocarul cu cei mai periculoși deținuți.
Doi vameși, unul român și altul ungur, la controlat pașapoartele sau buletinele, alți patru afară, pe lângă autocar, plus vreo trei sau patru soldați cu arme. Am trecut după vreo oră de control, inclus bagaje și una sau două persoane cu probleme care s-au rezolvat cu 50 de euro băgați în pașaport.
Am mers vreo 5 km și hop, oprește autocarul și ne anunță că trebuie să coborâm că vine altul să ne preia pentru că ăsta cu care venisem noi trebuia să se întoarcă la Torino și să ia alte persoane deoarece era unicul autocar al lor corespunzător normelor europene. Asta a fost explicația șoferilor.
Imaginați-vă 50 de persoane cu tot cu bagaje așteptând într-o stație Peco. Unii agitați, alții înjurând, alții surprinși, eu, de exemplu, nu mă așteptam la așa ceva, pur și simplu nu știam ce să facem. Dana s-a dus și a luat câte o cafea, eu bineînțeles am rămas la bagaje, că deh, aveam vreo câteva. „Cinci ani de Italia și ai venit cu mâna goală” aveau să zică unii, așa că înainte să plecăm din Torino am cumpărat pentru toate neamurile câte o mică atenție.
Până la urmă au sosit și „autocarele” care trebuiau să ne împrăștie prin toată România, cei mai mulți prin zona Moldovei. Cele două „autocare” erau de fapt un autobuz care parcă era „cursa de șase” și celălalt un microbuz cu un carton în locul unui geam și cu scaune din lemn.
Eu cu Dana am nimerit în microbuz, era pe zona noastră. După vreo trei ore de când coborâsem din autocarul de Torino am plecat la drum prin România. Dana, fiind însărcinatp, a prins un loc mai în față, eu am nimerit încă un loc în fundul micrpbuzului, cu toare bagajele clădite lângă mine, care-mi dădeau impresia că-mi cad în cap.
Un drum „neted ca-n palmă”, așa am nimerit, tot găurit. Scaunul din lemn, praful din microbuz, o pană făcută pe drum, un călător beat, au făcut ca acea zi să fie una dintre cele mai urâte din viața mea. Vă imaginați ce impresie mi-am făcut de țara noastră dragă după 5 ani!
Băile din stațiile Peco și din baruri lăsau de dorit, „mai degrabă fac pe mine.” Apropo de băi, în Austria, într-o stație Peco, era scris la toaletă doar în limba română: „Nu vă mai urcați cu picioarele pe WC!” Apoi clădirile, care vorba aia, nu am reușit nici să mai dăm cu var ceea ce a clădit Ceaușescu, praful, mizeria din orașe, „amabilitatea” vânzătoarelor: „Ce vrei, nu vezi că închidem?”
Într-un târziu am ajuns la destinație, pe la vreo 12.00 noaptea, după șase ore de întârziere.»
Fragment din cartea „Mirajul chemat Italia – Visul unui emigrant” a românului Aurel Luca.
Aurel Luca s-a născut în comuna Șipote din județul Iași, pe 11 noiembrie 1975. Este căsătorit, are doi băieți și s-a stabilit împreună cu familia în Italia. La îndemnul unor prieteni italieni care îi ascultau poveștile de viață și erau impresionați de acestea, a decis să scrie Mirajul chemat Italia, o carte în care a povestit întâmplările trăite în primii ani ca imigrant în această țară.
Cartea Mirajul chemat Italia poate fi cumpărată de pe Amazon de la următoarea adresă: https://www.amazon.it/dp/B08WZJK4DK.
