„Natasha prende il bus. Storie di badanti, di madri e di figlie” se intitulează cartea scriitoarei italiene Sara Rossi Guidicelli, apărută la editura „Ulivo”, (2018) și care prezintă, într-un context emoționant, povestea a nouă femei care și-au părăsit țara situată în Europa de Est pentru a lucra ca îngrijitoare în Occident.
Personajele cărții, badantele, povestesc de unde vin, din România, Rusia, Polonia, Ucraina, Moldova, despre călătoria pe care au făcut-o precum și despre dificultățile întâmpinate odată sosite în Italia.
Redăm mai jos un fragment din cartea respectivă:
«Suntem cele care trebuie să găsească cuvintele potrivite, în fața vieții și a morții. Suntem ca niște fiice ale voastre, ca prietene, ca mirodeniile din Evul Mediu care au ajuns aici din Orient. Suntem dragostea care vine din Est.
Trebuie să aducem zâmbet, să ușurăm durerea în ultimii ani, ultimele luni sau ultimele minute din viața unor oameni. Am venit aici cu această misiune. Și când am terminat, aproape întotdeauna ne întoarcem acasă.
Când am plecat, nu toate familiile noastre erau de acord. Anumiți soți poate că da; aproape niciodată mamele sau copiii. Apoi, poate copiii se obișnuiesc. Cresc și, până la urmă, acei bani care vin din Occident sunt atât de bineveniți! Știm întotdeauna ziua exactă în care am ajuns și, în timp ce avem grijă de alții, știm întotdeauna ce face mama noastră, la 2000 de kilometri distanță de aici.
Suntem îngrijitoarele venite din România, Polonia, Ucraina, Rusia, Moldova. Am cunoscut comunismul. Ne-au învățat să avem grijă de alții și am învățat să avem grijă de noi înșine.
Suntem toate diferite, unele erau elegante, altele mai puțin, unele profesoare, altele deja îngrijitoare, unele mame a șase copii, altele văduve. La un moment dat, însă, toate ne-am făcut bagajul și ne-am urcat într-un autobuz.
Când ajungem, ni-i dați pe părinții voștri și cheile casei, ne dați baia și bucătăria, hainele de pus pe ei; ne dați încrederea, pentru că este o întâlnire pe nevăzute. Pentru voi și pentru noi. Vă dăm răbdarea, afecțiunea, toată grija de care suntem capabile.
Facem o muncă frumoasă dar dificilă, e multă singurătate și în același timp lipsă de intimitate. Trăim la locul nostru de muncă. Colegul nostru de cameră este angajatorul nostru. Trebuie să creăm o alianță, altfel este un iad.
Înainte de toate trebuie să învățăm italiana. Una dintre noi a sosit într-o seară și i-au spus:
„Questa notte dormi sul divano, che domani ti prepariamo il letto” (În noaptea asta dormi pe canapea, că mâine îți pregătim patul). Strigau, pentru că, de vreme ce nu înțelegem bine limba, oamenii vorbesc mai tare, cine știe de ce. În poloneză, însă, „divan” înseamnă covor. Dimineața au găsit-o dormind pe covorul sufrageriei…
Uneori ne întrebăm, cine ne pune oare la vârsta noastră să venim aici și să muncim prin casele altora? Noi nu sperăm să ne clădim aici o viață, ca alți migranți. Nu ne aducem aici familia. Suntem aici pentru ca fiii noștri să meargă la universitate, pentru a repara acoperișul casei noastre, suntem aici pentru că pensiile noastre sunt ridicol de mici.
Uneori lucrăm ca îngrijitoare pentru că a avea grijă de cineva este singurul lucru pe care știm să facem, alteori pentru că ne oferă libertate sau pentru că este o meserie frumoasă. O facem uneori pentru că ne oferă și casa. Când am venit aici cu speranța de a face altceva și nu ne-a reușit, la un moment dat aveam nevoie de tot pentru a putea rămâne.
Multe dintre noi preferau să îngrijească copii, dar un loc de muncă cu bătrâni era mai ușor de găsit. O facem pentru că, uneori, persoanele pe care le îngrijim ne oferă tandrețea pe care nu am primit-o de la mamele noastre; uneori pentru că noi le oferim lor acea tandrețe pe care nu am putut să o dăm mamelor noastre.
Există mereu printre noi una care râde, glumește, dar când cineva o întreabă de cât timp nu s-a întors acasă încetează brusc să râdă. Încep să-i curgă lacrimile, ca la un robinet care picură și cu voce calmă spune:
„Sunt 12 ani de când nu am făcut Paștele sau Crăciunul acasă”. Și când e Crăciunul sau Paștele, deschide fereastra, așa aude mai bine clopotele. Închide ochii și își imaginează că e acasă.
Ați făcut vreodată voi o călătorie în care trebuie să pui mirosul de acasă în valiză, pentru că apoi nu se știe când te întorci. O călătorie în care pleci pentru că țara ta nu îți oferă posibilitatea de a trăi decent și nu-ți rămâne decât să îți smulgi inima și să pleci.
Și noaptea o visezi pe mama ta care a rămas acasă și copacul pe care îl aveai în grădină. Și culoarea albastră a gardurilor din satul tău sau catedrala din oraș. Cafeaua cum se bea la noi și limba noastră, pentru că nu există nimic mai frumos decât să vorbești în propria limbă.
Ați făcut deja o călătorie după care nu mai sunteți nici de aici, nici de acolo? Există unele dintre noi care se întorc acasă și nu se mai regăsesc. În sat cred că acum ne-a crescut nasul, în timp ce noi nu am visat decât să ne simțim acasă încă o dată, cu vecinii care te strigă pe nume și te invită la un pahar de vorbă.
Pentru bătrânețea noastră, vrem și noi o îngrijitoare. Nu vrem ca fiii noștri să ne îngrijească. Vrem pe cineva care să facă pentru noi munca pe care o facem noi acum pentru alții.
Care să ne permită să stăm în casa noastră, așa încât să nu fim o povară pentru nimeni. Care să ne ajute să ne îmbrăcă, să ne ridice, să ne țină curate, să mâncăm bine și numai ce ne place. Care să ne spună cuvinte drăguțe, chiar dacă devenim morocănoase. Care să ne suporte.
Suntem Maria, Valentina, Viorica, Anna, Silvia, Alina, Natașa, Olga, Marilena. Venim din România, Polonia, Ucraina, Rusia, Moldova.
Nu suntem toate la fel, dar suntem femei ca toate celalalte, sensibile și puternice deopotrivă. Suntem fericite când cineva ne consideră femei și nu doar îngrijitoare. Pentru că nu suntem doar îngrijitoare! Am fi fericite dacă ne-ați vedea și asculta. E tot ceea ce avem nevoie!»
Fragment din cartea „Nataša prende il bus. Storie di badanti, di madri e di figlie”, de Sara Rossi Guidicelli, Editura Ulivo (2018).
