„Sunt mame și soții care trăiesc la mii de kilometri depărtare de copiii și soții lor, iar bătrânul pe care îl îmbracă, îl dezbracă, îl spală și îl hrănesc nu este tatăl sau mama lor care le-a adus pe lume, ci un străin, în a cărui intimitate trebuie să intre, cu prețul de a renunța la intimitatea proprie. Se numesc îngrijitoare (badante). Femei cu inimile-n altă parte…” scrie Lucia Bellaspiga, într-un articol pentru publicația italiană Avvenire.
În Italia există deja 840.000, unele cu contract de muncă, altele la negru, iar cererea este mereu în creștere, văzut faptul că populația Italiei este în continuă îmbătrânire. Se estimează ca peste 5 ani numărul ofertelor de muncă în acest sector de asistență a persoanelor în vârstă, să crească cu circa 50%.
„Fenomenul s-a răspândit în urmă cu 20 de ani și părea a fi soluția la două probleme, pe de o parte ajuta migrantul să iasă din sărăcie, pe de alt parte era răspunsul la nevoile bătrânilor noștri care necesitau îngrijire și asistență” – spune Don Augusto Panzeri, responsabil pentru Caritas Monza. „Cu timpul, însă, am realizat că universul acestor femei venite din alte țări este unul foarte complex, până la punctul de a fi creat noi modele de conviețuire socială dar și adevărate traume ale căror consecințe afectează atât înfrijitoarele cât și pe bătrânii noștri. Trebuie să găsim cât mai curând soluții pentru binele ambelor realități, cea a familiei italiene și cea a acestor femei.”
„Preocupați doar de eficiența muncii îngrijitoarelor, nu ne întrebăm ce este în inima lor, cum de au putut să își lase în urmă casele, copiii și cum acest lucru a săpat răni adânci în sufeletele lor. Și totuși, este ceva ce ar trebui să ne intereseze foarte tare”, afirmă Giovanna Perucci, psiholog la Centrul Caritas din Monza – „Ce fel de echilibru poate aduce în familiile bărânilor noștri aceste femei, cu inima în altă parte? Nu poți fi cu sufletul zdrobit și să îngrijești bine de alții. De câte ori vedem câte un bătrân cu badanta sa de braț alături, dar la mii de kilometri distanță în același timp? Separați de limbă și etnie, se luptă amândoi să se înțeleagă și să conviețuiască, două singurătăți care se țin de mână.”
Și totuși Italia are nevoie de aceste femei străine, scrie articolul în continuare, de aceste lucrătoare care pentru a asigura un viitor mai bun fiilor lor își sacrifică liniștea, intimitatea și uneori chiar sănătatea. Apoi face o serie de exemple: cazul unei doamne care a construit o relație intensă cu îngrijitoarea când aceasta îngrijea de soțul ei afectat de Alzheimer. O dată mort bărbatul, îngrijitoarea a acceptat o altă ofertă de muncă și a plecat. Doamna italiană s-a simțit abandonată: nu a pierdut o asistentă, a pierdut aproape o fiică, declara. Apoi un italian care a angajat o îngrijitoare imigrată pentru soția sa, care suferea de cancer, primind în casa lor pe badantă împreună cu copilul ei. După ce a murit soția, bărbatul i-a lăsat pe ambii să rămână sub acoperișul său, continuând să plătească femeia ca bucătăreasă și să-l trateze pe băiat ca pe un nepot. Sau cazul Didinei, o femeie română în vârstă de 48 de ani, care, prin trimiterea de bani acasă, a ajutat ambele fete să termine facultatea și le-a asigurat un viitor care altfel ar fi fost imposibil.
Un text scris de o jurnalistă italiancă, o realitate care merge dincolo de cifre și de aparențe. Ajunge profund, în inimile și gândurile acestor femei venite de departe, care îngrijesc de rănile altora făcând abstracție de cele care le macină sufletul. Iar Italia va avea nevoie de ajutorul lor, din ce în ce mai mult!
