„Badantele” românce din Italia, la bilanțul dintre realizări și sacrificii

Erau vremuri când umpleau fabricile României, duceau pe umeri industrii întregi, economia românească le datora mult și statul le declara „eroine”. Sunt femeile unei generații care nu au făcut altceva decât să se sacrifice pentru cei din jur, pentru familii, copii, pentru casă, pentru țară… De trei decenii aceste femei continuă să fie o sursă de venit inepuizabilă pentru România și pentru familiile lor, adevărate bancomate care nu contenesc, lună de lună, să trimită acasă bani udați cu sudoarea zilelor și nopților în care stau la căpătâiul bolnavilor pe care îi îngrijesc, în care alină suferințele sau tolerează 24 de ore din 24 capriciile bătrânilor occidentali, pe care nici copiii lor nu-i mai suportă. Sunt „badantele”, eroine declarate ale unei epoci comuniste apuse, jertfe umane pe altarul democrației românești de astăzi.

Despre ele se scrie, se vorbește, se fac piese de teatru și filme. Dar câți se opresc să le asculte cu adevărat durerile ascunse și înăbușite în lungile nopți de nesomn și veghe? Nu se plâng, doar se destăinuie una alteia, pentru că numai cine a făcut acest sacrificiu poate înțelege.

„Sunteți mulțumite de anii petrecuți în Italia și de realizările pe care le-ați avut în urma sacrificiilor voastre?”, întreba o româncă dintr-un grup cu „badante” din Italia. O întrebare care te face să te simți mic și neînsemnat în fața monumentului pe care îl reprezintă aceste mame și fiice care au renunțat la ele în spiritul unei datorii asumate până la sacrificiu.

„Am devenit o persoană tristă, dar mi-am îndeplinit datoria de părinte și cea de fiică. Doar față de mine am rămas în urmă… ”, răspunde o îngrijitoare.

Alta, în câteva cuvinte descrie viața sa din ultimii ani: „Eu cred că nu a meritat și nu merită sacrificiul pe care-l facem, am pierdut cele mai frumoase momente din viața copiilor mei și le pierd și pe cele ale nepoților… Oare merită? Eu cred că nu… Trăiesc de 12 ani în casele altora, pe pernele altora, la masa altora. Cine se gândește la tine când nu stai bine, când nu mai poți, când ți s-a făcut rău? Cine te alintă, cine te mângâie? Când nu mai poți îți suni patronul iar acesta îți spune: „caută-ți o muncă pe măsura puterilor tale, noi avem nevoie de una care să poată munci. Am făcut foame și frig în casele altora, asta am realizat!”

„Da, sunt mulțumită!” – spune altă româncă mai optimistă un pic – am scăpat de datorii, mi-am ajutat copiii, familia și am ceva și pentru zile negre. Dacă rămâneam în România, poate de foame nu muream, dar datoriile se dublau, se triplau, pe copii nu îi puteam ajuta, pe părinți nici atât! Nu mi-am făcut o viață de lux, dar o viață mai demnă, da!”

Sindromul Italia – nouă boală depresivă a femeilor din Estul Europei

Sute de mii de românce suferă în acest moment de diferite forme ale unei afecțiuni psihice botezate cu numele Sindromul Italia. Plecate la muncă în Italia (dar și în alte țări ale Europei Occidentale), româncele lucrează, în cele mai multe dintre cazuri, ca îngrijitoare ale persoanelor vârstnice care suferă de diferite maladii, cele mai multe diagnosticate cu Alzheimer sau cu paralizie.

Româncele – multe dintre ele absolvente de liceu, școli postliceale sanitare sau chiar cu studii universitare – au ales această profesie având o singură miză: să câștige bani pentru ele și familiile lor, rămase acasă. Câștigă bani, dar își distrug liniștea și sănătatea. Privesc de la o fereastră dintr-un Occident bogat dar indiferent, cum li se scurg cei mai frumoși ani din viață închise între patru pereți, la căpătâiul bolnavilor și bătrânilor pe care îi îngrijesc. O generație de femei care au știut doar atât să facă, să aibă grijă… De alții.

 
 
 
Formația Ritmix din Torino