Am plecat ani în urmă cu inima strânsă spre o lume necunoscută, o țară necunoscută, un viitor necunoscut. A fost o decizie grea și nu vreau să fac acum pe-a victima, nu vreau să par Ioana D’Arc, arsă pe rugul sacrificiului suprem pentru o viață mai bună sau pentru pâinea de pe masa copilului.
N-am să mă apuc acum să vă povestesc câte perne am udat noaptea plângând și câte zile nemâncate am avut la început, cum număram lunile și zilele până la plecarea spre casă, cum îmi făceam valiza mult timp înainte, că deh, dacă era totul pregătit parcă și clipa părea mai aproape. Clipa când zburam peste mări și țări să îmi văd oamenii dragi, să cutreier străzile și locurile copilăriei, să mă urc în vârful dealului și să privesc în depărtare, să trag aerul României puternic în piept și să nu-i mai dau drumul! Să-l țin acolo, să-mi fie de leac la dor și la supărare! N-am să mă apuc să vă povestesc. Pentru că știți și voi cum e!
Îmi iubesc țara, mi-s dragi românii, îmi iubesc identitatea, îmi prețuiesc valorile naționale și mi le port cu mândrie și pe cele personale, valori care mi-au fost tezaur și m-au ajutat să capăt respectul și considerația persoanelor din țara unde locuiesc, trăiesc și muncesc acum.
M-am născut într-un mic orășel din inima Moldovei și-am fost crescută de două femei. O mamă și o bunică sau o bunică și o mamă, sau pur și simplu două mame, nu mai știu care dintre ele a avut rolul mai important și mai determinant în crearea personalității și educației mele, știu doar că am crescut în armonie, în liniște și respect pentru cei din jur.
Maică-mea îmi ținea întotdeauna aceeași lecție înainte de a ieși din casă, „să saluți pe toată lumea, să spui mulțumesc, te rog frumos și cu plăcere, să nu furi, să nu înjuri, să nu minți, să nu răspunzi urât, să-i ajuți pe cei în vârstă, să-i protejezi pe copii, să-ți ștergi nasul cu șervețelul, să mănânci cu gura închisă, să nu te scarpini de undeva de față cu alții, și…nu carecumva să te întorci târziu acasă!” Severă mamă, exigentă aș spune mai degradă, vroia să scoată din mine o domnișorică de clasă, cu aere de aristocrată dar se pare că înfluența bunicii a avut efect mai mare asupra mea.
Pentru că bunica nu mă certa niciodată când mă murdăream, nu mă obliga să mănânc mereu cu furculița și cuțitul și nici să spăl cireșele pe care le luam direct din copacul din grădină, bunica mă lăsa să mă joc seara până târziu afară cu ceilalți copii în zilele calde de vară, mă alinta și mă lăsa să mă duc la școală și fără codițe împletite, nu de alta dar mă smiorcăiam la pieptănat de mă auzea tot cartierul, nu se supăra când mă ascundeam și o speriam de tresărea cămașa de pe ea, mă trezea dimineața jucându-se cu mâna prin părul meu și primul lucru pe care îl vedeam când deschideam ochii era fața ei caldă și zâmbitoare și știam că mă puteam alinta în voie iar capriciile îmi erau satisfăcute pe deplin.
Cam așa era, cu bunica puteam să mă exprim liber, puteam fi eu, cu maică-mea trebuia să fiu domnișorica aristocrată, cea pe care unde o pui, acolo stă. Cuminte, ca să nu-i cadă coroana!
Și uite așa, un pic de la una, mai mult de la alta, mi-am desăvârșit personalitatea care nu-i nici de medaliat și nici de invidiat dar anii petrecuți cu ele mi-au fost temelie solidă și m-au ajutat să înfrunt tot ce am avut de înfruntat în viață cu responsabilitate, perseverență și respect. Respectul pentru mine însumi și pentru cei din jurul meu, iar cele două femei care m-au crescut vor rămâne icoana la care mă voi închina pentru tot restul vieții.
Poate de aceea mă revolt acum, când văd atâta ură și atâtea prejudecăți homofobe, atâtea critici și atâția dumnezei cu sau fără sutană care judecă și hotărăsc din cine, ce și cum trebuie să fie formată o familie. Probabil, „familia” în viziunea unora are doar funcție biologică rămânând la stadiul primitiv de reproducere, funcția umană e ceva complementar sau dispensabil chiar, trebuie doar să faci copii și nu e greu deloc, se ia un bărbat, se ia o femeie, se întemeiază familia, se fac copiii, se bate femeia, se înșeală bărbatul, se divorțează și copiii?? Cu cine rămân? Cu cine și pe unde apucă! Unii au norocul să aibă o mamă. Și-o bunică! Tot familie se cheamă.
Alții aleg să stea de unii singuri, ba să și crească un copil la rândul lor, în acest fel. Tot familie se numește… Unii iubesc pe unii, altele pe altele, alții se iubesc pe sine însuși. Tot familie se numește…
Pentru că familia nu sunt persoanele care o compun ci spiritul ei! E liniștea, siguranța, afecțiunea, respectul pe care reușește să ți-l transmită, am văzut oameni ratați, criminali și violatori crescuți de familii tradiționale și am trăit lângă persoane de o înaltă sensibilitate umană crescuți doar de mamă. Sau de două mame. Sau de-un tată cu alt tată.
Sunt mândră de cine sunt, sunt româncă în mijlocul unei mulțimi de oameni adunați din toate colțurile lumii, trăiesc într-un oraș cosmopolit unde întâlnești la tot pasul persoane de diferite naționalități și cu mentalități diverse, o mică lume, un mic univers unde înțelegi că nu ești tu buricul pământului însă ești liber să gândești, să simți și să te exprimi așa cum îți dorești. Dar nu poți și nu ai dreptul să obligi și pe ceilalți să gândească și să simtă la fel ca tine. Cam asta am învățat eu aici, în străinătate.
Sunt româncă și mă gândesc în fiecare zi la România. Și număr lunile, zilele care au mai rămas, iar la întoarcere mi-ar place să găsesc o Românie altfel. O Românie fără rasism și fără homofobie, o țară în care să nu trebuiască să mergi cu plicul plin de bani la doctor, o țară în care să te așezi frumos la coadă și să îți aștepți rândul fără să îți suni „pilele” din sistem, aș vrea să deschid televizorul acasă și să nu mai văd doar emisiuni unde proștii sunt lăudați și incultele sunt transformate în vedete, mi-ar place să merg în România pe la instituții și funcționarii să îmi răspundă la întrebări concret și cu profesionalitate, să nu mai văd bătrâni sau copii scotocind prin ghenele cu gunoi după ceva de mâncare, să nu mai aud la toate colțurile de stradă manele cântate jumătate în românește, jumătate într-o limbă necunoscută de lăutari cu bustul gol și cu lanțuri groase de aur la gât, să nu mai văd cozi lungi de oameni îngenuncheați târându-se cu ultimele puteri să mai pupe niște moaște, să intru într-un spital curat, într-o școală unde profesorii nu bat elevii și într-un bar să beau o cafea.
Da, într-un bar, de una singură și fără a fi judecată că sunt probabil o bețivă sau o haimana! Ci doar o femeie, o persoană, un om în căutarea unei clipe de relaxare! În căutarea unei țări normale, civilizate, cu respect pentru cine și ceea ce sunt, unde am dreptul să-mi trăiesc viața cum vreau și alături de cine vreau.
Să găsesc o Românie cu legi mai aspre. Pentru politicienii și funcționarii corupți, pentru ucigași, hoți și violatori, pentru bărbații care își bat și își maltratează nevestele și pentru medicii care te lasă să mori cu zile dacă nu le dai șpaga impusă. Că nu iubirea dintre ea și ea sau un el și el e problema României de astăzi, ci ura, neajunsurile și hoția!
V-am scris toate astea, așa, într-un moment în care am cunoscut o persoană de o sensibilitate rară și o frumusețe sufletească deosebită. Condamnată, denigrată și hărțuită cu întreaga ei familie din România pentru vina de a fi homosexuală. Pentru că ea, femeie deșteaptă și integră, iubește o altă femeie și mai are și curajul de a o spune public și de a încerca să formeze împreună o… familie!
Și ne trezim că suntem toți fără de păcat. Și atunci aruncăm cu pietre, pietre care dor și care rănesc suflete ce au ales să se iubească împotriva tuturor prejudecăților și împotriva tuturor celor care au uitat cum e să iubești și să fii fericit. Poate dacă am lăsa piatra din mână, am fi cu toții mai oameni. Mai buni, mai sinceri și un pic mai fericiți pentru că în viață se poate și ești liber să iubești orice: un obiect, un loc, o țară… sau un om de același sex cu tine!
