Ce povestea un italian despre viața conjugală a românilor din trecut: „Româncele se măritau de la vârste fragede şi arătau supunere faţă de soţii lor”

Istoricul venețian Francesco Griselini (1717-1783), făcea o călătorie lungă și fructuoasă în Banat între anii 1774-1777, urmată de redactarea unei istorii a regiunii.

Este vorba de o carte al cărei titlu, conform manuscrisului original în italiană, este Lettere odeporiche. Ove suoi viaggi e le di lui osservazioni spettanti all storia naturale ai costumi di vari popoli e sopra piu altri interesanti oggetti si descrivono (Jurnal de călătorie. Observații despre istoria naturală, obiceiurile diferitelor comunități și descrierea altor obiective interesante).

Iată ce scria Francesco Griselini despre viața conjugală a românilor din trecut:

„Româncele se măritau de la vârste fragede şi arătau supunere totală faţă de soţii lor. Se lăsau cumpărate de la părinţi, iar viaţa de familie însemna a purta grija casei şi a copiilor.”

„Flăcăul întotdeauna îşi mărturiseşte dragostea sa părinţilor săi, care, dacă nu i-au ales încă o mireasă, se înţeleg cu părinţii fetei cărora, după starea mijloacelor lor, le oferă o sumă de bani. După încheierea învoielii se hotărăşte un termen de 14 zile pentru pregătiri, care se mai poate prelungi cu alte 14 zile. Dacă însă după trecerea acestui termen, mirele nu şi-a schimbat gândul, atunci ceremonia nunţii trebuie să aibă loc.”

În cazul în care părinţii fetei refuzau să o dea în căsătorie peţitorului, deseori se întâmpla ca tinerele să fie răpite.

„Flăcăul dacă a răpit mireasa ca să se poată căsători cu ea şi să fugă de răzbunarea părinţilor ei, trebuie să se mute cu aleasa sa într-un sat îndepărtat”, relata Francesco Griselini.

În zona Munţilor Apuseni, în secolele trecute, târgurile de fete erau evenimente de mare importanţă pentru comunitate. Cel mai cunoscut era cel de pe Muntele Găina.

„Mamele din regiunea munţilor îşi aduc şi zestrea fetei, pe care o prezintă deodată cu fata. La gâtul fetelor atârnă taleri de aur şi de argint înseilaţi. Celelalte podoabe, cum sunt de exemplu: năfrămile colorate, ştergăriile cu alesături de bumbac, de diferite culori, pernele, lăzile împestriţate, sunt încărcate pe spatele cailor mocăneşti şi transportate la faţa locului. Odată ajunşi aici le descarcă pe fiecare şi le aşează sub cortul pe care şi-l ridică fiecare, ca într-un adevărat târg.”

Fetele şi zestrea erau disputate de flăcăii care se opreau în faţa corturilor. Cei care voiau să se însoare trebuiau să ajungă la tocmeală cu părinţii fetelor, altfel erau nevoiţi să plece mai departe. „Pe unele dintre fete le ţin tare la preţ, pe altele le vând cât ai bate din palme, la primul client care se prezintă. Perechea nouă, urmată de cântece de fluier şi cimpoiu, pleacă până la primul călugăr care le dă binecuvântarea căsătoriei.”

Căsătoria era considerată o necesitate la români, potrivit observaţiilor istoricului.

Acesta relata că a observat puţini tineri necăsătoriţi şi că majoritatea celor cărora le mureau soțiile se recăsătoreau în scurt timp. Femeile arătau supunere soţilor lor şi erau cele care purtau de grijă copiilor în acelaşi timp în care se ocupau de muncile casnice.

„Femeile românce nu stau cu bărbaţii lor la masă, mănâncă după ei, stând mai totdeauna în picioare, îndeletnicindu-se în acelaşi timp cu vreo treabă casnică. Nici în timpul sarcinii nu se abat de la această regulă, ci numai câteva zile înainte şi după naştere. Ele nasc uşor cu ajutorul moaşei. Acest ajutor li se dă întotdeauna de către mamele sau soacrele lor. În trei-patru zile după naştere, ele sunt iar în stare a face faţă treburilor casnice.

Autorul Istoriei Banatului adăuga că româncele umblau tot timpul desculțe mai puţin când ieşeau din casă şi la sărbători. Puţine erau cele care se dichiseau.

„Atât timp cât fetele sunt necăsătorite, ele umblă cu capul descoperit şi cu părul împletit. Cele căsătorite însă, în unele localităţi ale provinciei, își acoperă capul cu un văl alb subţire, pe care il trag până sub bărbie, iar în alte locuri, folosesc o fâşie lungă de muselină, vărgată, pe care o așează în aşa fel încât formează un fel de scufie. Atât fetele mari, cât şi femeile măritate caută să-şi sporească farmecul prin găteală. Grija lor dintâi este aţintită asupra împletiturii cosiţelor, iar celelalte prind de maramele lor salbe de diferite monede.

Pe lângă acestea se mai adaugă şi o camăşa brodată cu mătase sau fire de aur fals, cu care se împaunează la sărbătorile principale, la horă, la iarmaroace şi la hramuri sau nedeie.”

După ce petrece câțiva ani în Banat, autorul venețian lasă moștenire o mărturie foarte bine documentată, popularizând-o în mediile academice occidentale, milaneze, florentine, venețiene, vieneze, suedeze, franceze, germane. Se observă acest lucru deîndată ce se citesc numele savanților și al academiilor cărora le este adresat fiecare capitol al cărții, capitol redactat sub forma unei scrisori în care sunt inserate descoperirile aparținând mai multor discipline științifice.

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!