Cine sunt românii din străinătate: Povestea emoționantă a unei mame care și-a înfruntat destinul

Poate se vorbește prea puțin despre cei plecați, despre greutățile și sacrificiile pe care le înfruntă, despre cât de dureros a fost să plece și cât de anevoios este să se întoarcă. Poate de aceea sunt mulți care îi arată cu degetul umilindu-i și înjosindu-i. Nu le cunosc poveștile, nu le știu dramele, nu le-au văzut lacrimile.

Povești de viață adevărate, scrise chiar de mâna celor care le-au trăit, vi le vom face cunoscute într-o serie de articole care au rolul de a vi-i prezenta și de a afla cine sunt ei, românii din străinătate:

- Continuarea articolului după publicitate -

Lacrimile pribegiei noastre

«Sunt o mamă singură, am avut odată și eu un loc de muncă în România la o fabrică de confecții. A dat faliment ca multe alte fabrici din țara noastră și repede am fost trimisă în șomaj fără să se țină cont că aveam doi copii minori. Șomajul s-a terminat iar eu nu am reușit să îmi găsesc un alt loc de muncă așa că mi s-a oferit un ajutor social din care nu îmi permiteam să cumpăr măcar o înghețată la copii.

Așa că am plecat la muncă, în străinătate. Am lăsat acasă un copil de 8 ani în grija celui mai mare de 14 ani, pe care azi nu-l mai am, l-am pierdut, s-a dus la cer.

Cu trei zile înainte de a muri fiul meu, eu mă întorsesem acasă cu bani și cadouri. Eram fericită că le puteam face plăcerile și să le cumpăr cele necesare ba chiar și câte o înghețată în fiecare zi! Mă pregăteam de ziua în care se sărbătorea la noi „Înălțarea Domnului”, nu știam că de fapt mă pregăteam pentru înălțarea sufletului copilului meu! A plecat la cer, să-l slujească pe Dumnezeu, lovit de un fulger nemilos, era un copil foarte credincios și cuminte, un suflet de bun și înțelegător.

Cu inima ruptă în mii de bucății am încercat să îmi caut un loc de muncă acasă, să fiu alături de celălalt băiat, mai mic, care suferea enorm după fratele său. Credeți-mă, nu am găsit nimic de muncă și-atunci l-am luat cu mine în Itala și l-am dat la școală aici. Suferea îngrozitor și plângea mereu spunându-mi: „Mami, du-mă acasă” și cam după un an l-am dus acasă.

Și iarăși a trebuit să plec, nu am putut să stau alături de el, pur și simplu ajungeam să murim de foame amândoi. Avea vârsta de 14 ani când l-am lăsat singurel acasă, el își făcea de mâncare, el își spăla, mergea la școală fără să-l trezească din somn nimeni și fără să-i pună cineva pachețelul în ghiozdan. Îmi auzea glasul în fiecare dimineață și în fiecare seară la telefon și mă ruga să nu plâng că am să mă îmbolnăvesc și ce o să facă el fără mine!

Dar a crescut, s-a făcut mare și e un băiat cuminte care nu știe ce înseamnă să te aștepte mama acasă cu mâncarea caldă pe masă. Ca mine sunt multe mămici, mulți părinți care în ziua de azi, în loc de apă se spală cu lacrimi pe obraz, doar să aibă ce mânca fiii lor și cu ce să le facă un viitor mai bun. Copii crescuți fără părinți, copii care știu ce înseamnă sacrificile și nevoile, copii cuminți pentru că știu de ce mama sau tata a plecat la muncă în străinătate. Știu și acceptă tăcuți spălându-și zilnic și ei obrăjorii cu aceleași lacrimi amare. Cu lacrimile pribegiei noastre.»

Aranka Ferencz (Laura) – Italia

Mesajul mamei Aranka Ferencz pentru băiatul ei decedat după ce la lovit un fulger chiar în ziua sărbătoarii creștine Înălțarea Domnului”

Așteptăm povestea emigrării tale, oriunde în lume ai fi plecat, cât de greu sau cât de ușor ți-a fost când ai plecat în străinătate, ce dificultăți ai întâmpinat și când ai speranțe că te vei putea întoarce în țara ta natală, pe adresa de email contact@rotalianul.com sau ca mesaj pe pagina Rotalianul – Revista românului din Italia.

Susține publicația noastră!

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos