Aurelia Georgeta Cristea este originară din comuna I.L.Caragiale, județul Dâmbovița și lucrează de 13 ani în Sicilia, ca îngrijitoare de bătrâni. O muncă pe care o fac multe femei românce în Italia și care le solicită și din punct de vedere emoțional, nu doar fizic. Unele dintre ele rezistă cu greu, își distrug psihicul și sănătatea, altele au mai mult noroc și găsesc familii în care pot lucra liniștite.
Dorul de casă, de cei dragi, nostalgia locurilor natale își pune amprenta și se adaugă neliniștilor acestor femei, iar situația pe care o regăsesc la întoarcerea acasă nu este întotdeauna la fel cu cea lăsată în urmă, la plecare și atunci se naște în sinele lor întrebarea: s-a meritat oare?
Aurelia Georgeta Cristea și-a exprimat toate aceste gânduri într-o postare pe grupul ROMÂNII DIN ITALIA, iar textul ei a avut un mare impact în rândurile cititorilor:
„Mă simt dezamăgită de viața asta grea, de tot ceea ce cuprinde ea, necazuri multe, bucurii nu prea pot spune, poate pentru că au fost prea puține. Dar loviturile vieții le-am primit cu demnitate, le-am îndurat privind la cer, rugându-mă ca într-o zi să mi se facă dreptate. Se zice că pentru ceea ce suferim aici pe pământ, vom fi răsplătiți în cerul sfânt…
Am întâlnit persoane bune dar și rele, le-am împărtășit necazurile mele, am ascultat la rândul meu și am dat un sfat, dacă am putut am ajutat. Dar anii te schimbă, unii oameni devin egoiști și chiar persoane dragi, pentru care tu nu mai exiști.
Nu recunosc uneori nimic din ceea ce ai făcut pentru ei nu are importanță cât ai suferit, devii străin și apoi te întrebi, oare de la viață ce altceva să mai aștepți ? Depărtarea e grea și sunt momente care nu se mai întorc, pierzi ceea ce ți-e drag, devenim goi la suflet. Ne leagă numai o hârtie, „WESTERN UNION”, o faci că ești părinte, bunică, mamă, dar odată cu hârtia ei primesc și o parte din inima ta, iar asta nicicând nu se poate uita.
Le dai sfaturi atunci când au un necaz, cu vocea înăbușită, cu lacrimi pe obraz, cu tristețea și oboseala pe care ei nu o simt, cu nopți nedormite, critici, umilințe, cu perna pe care dormi și o uzi cu lacrimi fierbinți, cu grija și dorul ce mereu te apasă, cu speranța că într-o zi te vei întoarce acasă.
Dar ce mare dezamăgire ai când nu mai găsești nimic din ce-ai lăsat ca atunci când ai plecat! Ajungi să te întrebi, oare am făcut bine că am plecat? Ajungi să te întrebi, oare când te voi saluta străinătate, când îmi voi lua adio de la tine? Ajungi să te întrebi cu tot ceea ce ai îndurat, oare chiar a meritat?
Te întorci acasă cu chipul obosit și îmbătrânit după atâția ani cât ai lipsit și nu mai găsești nimic ca altădată. Casa ți-e pustie, dar tu ești resemnată.Ți-ai făcut datoria de fiică, de mamă și soție, dar nimic ca înainte nu o să mai fie!”
