Printre împletiturile aromate ale memoriei și rădăcinile solide ale identității, se naște o declarație de dragoste adâncă față de pământul strămoșesc, denumit simplu: România.
În poveștile multor români care au ales să traverseze granițele, există o căutare, un anumit dor, poate, de acea esență autentică care definește spiritul național.
Însă pentru o româncă, dragostea pentru locurile care i-au marcat copilăria și viața este irezistibilă și veșnic ancorată în suflet.
„De ce n-aş pleca din România?”, întreabă ea retoric pe grupul Mutat la țară – viața fără ceas.
„Pentru că n-aş mai putea cumpăra din piaţă, de la ţărani, caş puţin sărat şi brânză dulce, legături de morcovi şi pătrunjel legate cu aţă de cusut, pepene cu miez galben şi piersici de grădină; flori de tei la un leu culese de ţigăncuşe oacheşe sau de copii plăpânzi; n-aş mai bea cafea la kilogram şi suc la doză de la tarabe de fier printre mirosuri de langoşi şi cârnaţi prăjiţi ce sfârâie în soarele verii.
Pentru aroma roşiilor culese din grădini, pentru mirosul de bulion proaspăt ce irumpe în miezul verii din curţile caselor sau din balcoanele blocurilor. Pentru ceapa cu brânză ce n-are asemănare în lumea asta.”
În relatarea sa, esența României nu se reflectă doar în peisajele pitorești sau în bucătăria tradițională, ci și în valori, în modul în care oamenii își trăiesc viața, se raportează la spiritualitate și își exprimă cultura:
„Pentru porţile mari de lemn, pentru bisericuţele micuţe şi tăcute ce se întâlnesc cu veşnicia şi pentru mănăstirile ce sunt ostroave ale cerului.”
Nu doar frumusețile și tradițiile atrag, ci și imperfecțiunile, realitățile dureroase, provocările ce continuă să definească societatea românească. Există o speranță că România va evolua: „Pentru că țărișoara asta se va ridica cândva deasupra, așa cum i-a fost locul”.
„Pentru că n-aş mai putea să bat toaca în Vinerea Paştilor şi mi-ar fi greu să ascult în depărtări doar toaca inimii.
Pentru că n-aş mai scrie, n-aş mai visa şi n-aş mai iubi româneşte, m-aş simţi poate mai interesantă dar mai puţin liberă, mai bogată dar mai datoare totusi…
Şi n-aş pleca de aici pentru hramurile bisericilor de vară sau de iarnă şi pentru rugile pestriţe ce se desfăşoară ulterior.
Ce dor mi-ar fi de tine, ţară din inima mea, pentru că dorul se naşte şi rămâne veşnic dor doar în limba romană…”
Să rămâi în România și să alegi să te bucuri de ea cu toate aspectele sale, bune și rele, este, în fond și la urma urmei, o formă de patriotism
Este un mod de a spune „sunt român/româncă și sunt mândru/mândră de asta”. Iar această alegere merită respectată și valorizată la fel de mult ca și alegerea celor care au plecat departe, dar se întorc cu drag pe pământul străbun ori de câte ori au această posibilitate.
