Am cunoscut întâmplător o româncă dispusă să-mi spună povestea ei, fără să-i fac public numele. O voi numi simplu, Elena.
Elena a venit în Italia prin 2006, mânată de disperarea că nu reușea să aibă un trai decent în țara sa. Nu-i putea cumpăra un cadou nepoțelei sale de 3 ani, chiar dacă muncea uneori ore în șir într-o fabrică de confecții, mai ceva decât o sclavă, cu un patron tiran și prost crescut care îi dădea un salariu de mizerie.
Toate acestea au făcut-o să ia drumul Italiei la o vârstă când ar fi putut să-și crească liniștită nepoții. A fost o decizie dureroasă, dar acum, privind în urmă, știe că a fost decizia corectă.
După perioada de acomodare, nopți nedormite, dor de casă, de familie, a decis că e timpul să-și reîntregească familia. Cale de întors în România nu era, pentru că lucrurile mergeau din rău în mai rău, în sătucul ei din Moldova. Așa că mai întâi i-a venit soțul, apoi ginerele, apoi fiul cel mic și la urmă de tot i-a venit fiica și nepoata care împlinise patru ani.
A închiriat Elena o casă mare, a văruit, a făcut curățenie, a amenajat un întreg nivel doar pentru familia fiicei ei, astfel încât să nu-i lipsească nimic nepoțelei ei când va sosi. A pictat norișori, soarele și luna în camera fetiței, i-a cumpărat jucării și hăinuțe noi. Ce emoție când s-au revăzut! Fetița era mărișoară și dacă ar mai fi durat un pic despărțirea, nu și-ar mai fi recunoscut bunica.
Părea că totul decurge firesc, lucrurile încep să se așeze, Elena a început să aibă din nou încredere în sine și să muncească cu alt spor. A lucrat tot timpul ca femeie de serviciu prin casele italienilor și încet, încet, și-a câștigat respectul lor. Prin munca bine făcută, prin punctualitate, precizie, s-a făcut indispensabilă și are familii la care lucrează de 9 ani neîntrerupți, familii care la rândul lor o recomandă altora.
Dar viața nu e doar roze, mai sunt și spini. Soțul Elenei s-a îmbolnăvit de o boală ciudată de sânge, și deși tratamentele sunt gratuite, un salariu în minus în casă se cunoaște mai ales că nu a fost iertată nici ea de criza economică. Și a început munca de „badantă” de noapte. Pare a fi simplu când spui „badantă” dar uneori umilințele la care sunt supuse aceste femei întrec orice imaginație.
Este de asteptat ca una care stă noaptea cu o bătrânică să facă mai nimic, doar să supravegheze somnul bătrânei. Și dacă bătrâna nu vrea să doarmă? Stai și o asculți cum se vaită. Poate o doare ceva… Încerci să o înțelegi, că poate ajungi și tu ca ea și apoi ai nevoie și de bani. Fiica bătrânei te roagă să îi faci pansamentele că ea, vezi dragă doamne, e slabă de înger și nu poate. Îți spui că lași de la tine, că nu-ți cad mâinile!
După vreo săptămână te roagă să-i faci baie dimineața, înainte de a ieși de la lucru, că vezi, ea nu știe cum să procedeze. Și dacă tot îi faci baie ai putea să-i dai și micul dejun, și pastilele, că ea, fiica, întârzie un pic.
Mai trece un timp și nu mai reușești să faci toate astea, că bătrâna nu vrea să se trezească prea de dimineață, cu noaptea în cap, după ce nu a dormit toată noaptea, dar tu trebuie să pleci, că mai ai și altă muncă.
Și uite așa, la sfârșitul lunii vezi că-ți taie 50 de euro la salariu pentru că nu ai făcut totul, deși înțelegerea inițială era alta. Îți înghiți lacrimile, te cerți un pic cu ei și pleci, pentru că umilința, Elena, nu vrea s-o mai suporte. Și bine face. A decis că vrea să meargă pe drumul ei cu capul sus. Și dacă pe un italian îl poate ierta pentru o nedreptate, pe o româncă, una ca și ea, nu o poate ierta!
Așa a ajuns să o cunoască pe Valentina, care lucra de zi cu o bunicuță liniștită și avea nevoie de cineva să stea noapte cu bătrâna. Deși la prima întâlnire prima impresie a fost una neplăcută, Elena a sperat că se va descurca având în vedere că se vor întâlni foarte puțin.
Minciunile pe care le spunea Valentina părea că îi vin firesc și sfidau absurdul și bunul simț, te întrebai dacă nu cumva te crede prost când debita asemenea gogomănii. Dar fiecare e așa cum l-a făcut natura și își trăiește viața după bunul plac. Elena a încercat doar să ignore faptul și să-și vadă de ale ei.
Dar a fost deajuns ca familia bătrânei să-i aducă o laudă Elenei, că s-a declanșat iadul! A debitat atâtea absurdități Valentina la adresa Elenei, că aceasta nici măcar nu se mai putea apăra, biata de ea.
A început Valentina să fie autoritară, să se comporte ca un patron, că deh, ea avea vechime în casa aia, îi dădea Elenei lucru în plus de făcut, a acuzat-o chiar și de furt, până când Elena a spus „stop”! Eu plec. Nici așa nu a fost mulțumită, a continuat cu acuze nedrepte încât până și familia a început s-o creadă și au lăsat de înțeles prin comportamentul lor că Elena nu mai era binevenită în casa aia.
Acum, Elena nu rămâne pe drumuri, că ea are munca ei la curățenie de zi, dar a rămas șocată să vadă câtă răutate gratuită se află pe lumea asta. Nimic nu poate justifica, cu niciun chip, comportamentul Valentinei, iar dezamăgirea Elenei e așa de mare că i s-a cuibărit în suflet o durere și o teamă ascunsă. Nu știe ce e, știe doar că nedreptatea care i s-a făcut o va chinui pentru multă vreme. Și tocmai când credea că a văzut destule în viață a trebuit să aibă și această experiență!
Cât despre Valentina, o persoană frustrată, egoistă, invidioasă și de aceea… nefericită. Elena n-o urăște și nu-i poartă pică, îi este doar milă. Mila ce ți-o provoacă cineva bolnav și care știi că n-o să se vindece niciodată.
Se simte rușinată că familia bătrânei a trebuit să asiste la unele scene neplăcute și cine știe câte altele au mai văzut și înainte! Rușinea că acei oameni au văzut cum românii se mănâncă între ei, aici, în străinătate, în loc să fim uniți, că doar suntem… străini printre străini.
Un text de Tanța Stroia – Italia.
