În ultimele sute de ani cele mai multe ţări au abolit pedepsa cu moartea, dar secole la rând mintea umană a născocit cele mai înfiorătoare şi mai elaborate metode de ucidere. Cu cât metodele de execuţie erau mai dureroase, mai înspăimântătoare, mai spectaculoase cu atât erau considerate mai instructive. „Greşelile” proscrişilor erau cel mai adesea de natură politică, militară, religioasă etc. Cei mai mulţi însă erau simple victime ale despoţilor vremii care foloseau aceste morţi crâncene mai ales pentru intimidarea populației.
Răstignirea
Concepută în urmă cu peste 2.500 de ani, ca pedeapsă pentru cele mai grave infracţiuni, metoda răstignirii ucide victimele în cel mai oribil şi dureros mod. Cu încheieturile şi picioarele bătute în cuie sau strâns legate de o cruce şi picioarele rupte de călăi pentru a accelera moartea, greutatea victimei era transferată pe braţe. Acest lucru trăgea treptat umerii şi coatele din orbite, lăsând pieptul să suporte greutatea. Cu toate că inhalarea putea fi încă posibilă, expirarea era dificilă şi victima se sufoca în cele din urmă din cauza lipsei de oxigen. Acest proces chinuitor putea dura 24 de ore.
Elefantul călău.
Execuția cu ajutorul unui elefant a fost o metodă des utilizată în trecut pentru executarea condamnaților la moarte în Asia de sud și de sud-est, în special în India. Elefanții asiatici au fost utilizați pentru călcatul în picioare, dezmembrarea sau torturarea condamnaților în execuții publice. Animalele, care erau bine dresate, puteau omorî victima fie pe loc, fie după o tortură îndelungată. Ținute de curtea regală, elefanții erau atât simbolul puterii absolute cât și al abilității imaginare că domnitorul putea controla animalele sălbatice.
Taurul de bronz
„Taurul” se pare că a fost inventat în Grecia antică şi consta într-un taur făcut din metal care avea o portiţă în partea laterală sau dorsală. Era folosit atât ca instrument de tortură cât şi ca metodă de execuţie. Condamnaţii erau băgaţi înăuntrul său iar dedesubt se făcea focul. Metalul se încingea, iar condamnatul dinăuntru era efectiv prăjit asemeni unei fripturi la cuptor. Taurul era prevăzut cu nişte orificii în dreptul nărilor pe care ieșea mirosul de carne arsă.
Ghilotina
Deşi metodele de decapitare erau folosite de mai bine de un secol, în 1789, medicul francez Joseph Guillotin a propus un dispozitiv mult mai eficient pentru decapitare. Când călăul trăgea de coarda care ţinea lama, ghilotina se urnea din locul ei, căzând pe gâtul victimei şi îl omora într-o fracţiune de secundă. Acest lucru a ajutat la eliminarea lipsei de precizie umană, evidentă în pedepsele cu axul sau sabia. Folosirea sabiei pentru decapitare impunea deseori multiple lovituri ale călăului până victimei îi zbura capul.
Tragerea pe roată
Una din cele mai înfiorătoare torturi medievale rămâne tragerea pe roată, invenţie feroce aplicată pe scară largă în centrul şi nordul Europei. Doar spânzurătoarea era mai folosită decât trasul pe roată în acea perioadă. Condamnatul la moarte era, pentru început, fixat de sol cu membrele larg desfăcute şi bine întinse. Apoi, sub fiecare încheietură a mâinilor sau picioarelor erau trecute bucăţi solide de lemn. Călăul zdrobea încheieturile victimei presându-le cu o imensă roată de lemn, întărită cu piese metalice.
Procesul continuă cu fracturarea oasele mâinilor şi picioarelor celui condamnat. Odată membrele zdrobite, victima era legată în jurul roţii şi lăsată să moară din cauza durerilor sau a setei. Cei care supravieţuiau supliciului puteau rezista zile întregi legaţi de roată, timp în care insectele şi păsările se hrăneau în voie din trupul acestora. În general, condamnaţii erau expuşi în pieţe publice sau la răscrucile drumurilor, pentru că toţi să îi poată vedea şi să le evite exemplul. Existau şi cazuri în care acuzaţii se bucurau de clemenţa judecătorilor. În cazurile de acest gen se aplica aşa-numita „Coupe de grace”, zdrobirea toracelui sau a stomacului, care ducea la moartea aproape instantanee a victimei.
Arderea pe rug
Arderea pe rug a fost o pedeapsă aplicată, în special în Evul Mediu, celor acuzați de vrăjitorie sau erezie. Execuția celor condamnați la moarte consta prin arderea lor de vii pe rug constituit dintr-o grămadă de lemne. Această metodă de execuție la moarte a fost aplicată din Evul Mediu timpuriu până în ultima perioadă a acestei ere (secolul al XV-lea–secolul al XVI-lea). Sentința era dată de Inchiziție, fiind astfel executați cei învinuiți de vrăjitorie sau erezie. Dacă osânditul recunoștea vinovăția faptei sale, atunci călăul îl strangula înainte de aprinderea rugului sau i se legau saci cu praf de pușcă pentru a simula focul Sodomei care, după Biblie, ar fi ars sub o ploaie de foc. Vrăjitoarele erau arse pe rug pentru ca sufletul lor să ajungă în rai.
În India, arderea pe rug a fost practicată până în secolul al XIX-lea, fiind arse frecvent văduvele împreună cu cadavrul soțului decedat. Această moarte a văduvei care își urma benevol soțul era considerată o faptă eroică; totuși, se presupune că văduva era obligată să accepte acest ritual barbar. Cu toate că din anul 1829 această practică este interzisă prin lege, se relatează că și în prezent se mai practică acest ritual în unele regiuni din India.
Scaunul electric
Electrocutarea a fost introdusă în anii 1880 ca o metodă mai rapidă şi mai puţin dureroasă de executare decât spânzurarea. Când este adusă la scaunul electric, o persoană are capul gol şi complet ras pentru a reduce rezistenţa la energie electrică şi este legat de talie, braţe şi picioare. Un burete umezit este apoi pus pe capul lor şi un electrod în formă de calotă, de metal este fixat pe partea de sus.
Un alt electrod este ataşat la piciorul ras şi dispozitivul porneşte. 2.000 de volţi trec prin corpul celui pedepsit, paralizându-i sistemul respirator şi cauzându-i un stop cardiac.
Camerele de gazare
La lagărele de exterminare cu camere de gazare din timpul celui de-al doilea război mondial, toți prizonierii soseau cu trenul și erau duși direct de pe peron la o zonă de recepție unde le erau luate toate hainele și obiectele personale. Apoi erau mânați, dezbrăcați, în camerele de gazare. De obicei, li se spunea că acestea erau dușuri sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor scria „baie” sau „saună.” Uneori, li se dădea un prosop și un săpun pentru a evita panica, și li se cerea să țină minte unde își puseseră lucrurile, pentru același motiv.
Odată ce camera era plină de oameni, ușile erau închise ermetic și se aruncau tuburi de Zyklon-B în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi ce emanau un puternic gaz toxic. Cei aflați înăuntru mureau în 20 de minute; viteza morții depindea de cât de aproape erau deținuții de gurile de gaz; o treime din victime mureau imediat. Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a declarat că: „Țipetele și strigătele victimelor se auzeau prin deschizături și era clar că luptau pentru viața lor.” Când erau scoase, victimele erau găsite aproape ghemuite, cu pielea colorată în roz, cu pete roșii și verzi, unii cu spuma la gură sau sângerând din urechi.
În 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, interzicând utilizarea torturii.
