Milioane de români și-au părăsit în ultimele decenii țara pentru a munci în Europa Occidentală, mulți dintre ei făcând munci cu totul diferite față de cele pentru care au fost formați din punct de vedere profesional și mult sub nivelul lor de pregătire. Este și cazul Mariei, o româncă în vârstă de 53 de ani care trăiește la Milano de 22.
În țară, Maria (nume inventat pentru a proteja identitatea persoanei respective), a fost inginer mecanic într-o centrală termică, relatează Il Giorno.
A venit la Milano și a fost mult timp angajată ca funcționar, chiar și într-o bancă elvețiană, care se ocupa de polițe, unde a lucrat șapte ani. Din nefericire, s-au făcut reduceri de personal și Maria și-a pierdut locul de muncă. A încercat să-și găsească ceva asemănător, într-un alt birou, dar a dat numai peste uși închise.
„Mă făceau să înțeleg că aveam de-acum o vârstă, depășisem 40 de ani și pentru asta îmi închideau ușa în nas.”
Așa că, din necesitate mai mult decât din plăcere, în anul 2013 a început să lucreze ca chelneriță. Prima experiență în acest domeniu a avut-o în restaurantul unui egiptean, unde a spune că a fost exploatată la maxim.
„Lucram 12 ore pe zi, șase zile pe săptămână și făceam tot ce era nevoie. Spălam vase, făceam curățenie, mă ocupam de aprovizionare și eram și casieră. Salariul? 900 de euro pe lună, la negru. Am avut un accident la locul de muncă și l-am dat în judecată. Am câștigat procesul și o despăgubire de 35.000 de euro. Avocatul său însă, cu un zâmbet perfid, m-a avertizat:
Vom vedea ce vei putea obține… Din păcate avea dreptate, între timp restaurantul a fost trecut pe numele soției, egipteanul nu mai avea înregistrat nimic pe numele lui în afară de o mașină. Am reușit să fac rost de două mii de euro cu care mi-am plătit avocatul și am denunțat forțelor de ordine că toți muncitorii erau la negru, dar afacerea este încă deschisă, funcționează fără nicio problemă.”
După experiența cu restaurantul egiptean, inginera devenită între timp chelneriță s-a angajat în 2015 la unul cu specific sard, foarte cunoscut în Milano. Și aici, însă, orarul de lucru nu era printre cele mai lejere:
„Un loc de muncă de 13 ore pe zi, cu ore suplimentare, dar aveam contract permanent de 1.600 de euro pe lună și nu m-am plâns. În 2018 gestiunea companiei care deținea restaurantul s-a schimbat. După ce m-a făcut să-mi semnez demisia, am fost angajată de o cooperativă cu contract pe perioadă determinată.
Când a sosit luna august am observat pe fluturașul de salariu nu erau trecute zilele mele de concediu. În 2019 contractul a expirat și tot personalul a plecat din cauza diverselor nereguli. Le-am intentat un proces, dar cooperativa a fost pusă în lichidare și de aceea, încă o dată, în ciuda hotărârii favorabile, nu am văzut niciun ban. În 2020 am intrat în șomaj”.
În perioada pandemiei toate restauratele au avut mari probleme, iar Maria a reușit să se angajeze din luna aprilie a acestui an într-un restaurant tratorie. Aici, deși lucrează foarte multe ore pe zi are contract part-time. „Contractul meu este pe durată nedeterminată dar cu jumătate de normă, de 4 ore pe zi. În realitate, fac 48 de ore pe săptămână, în weekend stau la muncă de dimineața până seara târziu.”
Salariul este de o mie de euro pe lună, de aceea Maria îi sfătuiește pe tineri „să facă bine și să stea departe de acest sector de lucru, să năzuiască spre alte obiective.”
