Despre oameni, locuri, fapte și despre un italian mai necăjit ca mine

„Vasile, mi-ai lipsit atât de mult…” Aceasta a fost prima frază pe care mi-a zis-o Marcello azi, izbucnind în lacrimi…..

În urmă cu cel puțin 10 ani mă aflam în pădurea de la periferia comunei Lariano, muncind din greu la creangă (la pădure – n.r.). Pentru că aici în Italia, în zona unde lucrez eu, creanga se folosește în micile brutării la arderea cuptoarelor, pâinea fiind renumită, cel puțin în zona Lazio, cunoscută sub numele de, „pane di Lariano” (pâine de Lariano), coaptă cu lemne. Era iulie, cald la peste 40 de grade și apa se încălzise foarte tare în ciuda faptului că o îngropam sub tufe dar era inutil, pământul ardea peste tot. Am suferit destul, ce să mai… Numai când mi-aduc aminte.

Unealta cu care făceam snopii suna când loveam creanga de castan, care era uscată și se tăia foarte greu… Din când în când mai oftam, gândindu-mă cât de bine era acasă, dar mă gândeam că am plecat din lipsa locului de muncă și acasă aveam doi copii mici și o soție care așteptau rezultate pozitive de la mine. Zgomotul „roncii”, că așa se numește unealta, i-a trezit curiozitatea lui Marcello, un om de o bunătate sufletească rară. Și când zic rară, știu ce vorbesc.

Marcello locuiește lângă pădure și în ziua de azi. Fiind pe afară, mă zări și-mi zise:
„- Bună ziua!”
„- Bună”, i-am răspuns. Și ca să nu-mi pierd ritmul, am continuat să bat în creangă…
„- Măi copile, nu ți-e sete? Ai apă? Pe mine mă cheamă Marcello.”
„- Domnule, eu am apă dar e fiartă de caldă ce e.”

Am venit la gard și am făcut cunoștință cu omul care avea să-mi devină un prieten adevărat aproape timp de 10 ani. Avea o portiță spre pădure, mi-a deschis-o și m-a invitat în curte, șchiopăta un pic și imediat pus pe șotii îmi zice:
„- Ologesc ca o rață, dar nu mă dau bătut, mă dor păcătoasele astea de picioare”, și-mi zâmbi.
„- Eu mă numesc, Vasile”, i-am zis. „Am nume de sclav” și am început să râdem amândoi. Am simțul umorului, așa am reușit mereu să las un loc de „bună ziua”, așa cum m-a învățat tata, pe unde viața mi-a purtat pașii.

Marcello mi-a oferit o damingeană de 5 litri cu apă rece din frigider, o cafea, ceva prăjituri și după alte câteva minute am început iar munca istovitoare. Că aici, în Lariano, cea mai grea muncă e la creangă, la pădure. Pentru 50 de euro trebuie să faci 100 de snopi, ca de coceni, să zicem. Foarte, foarte greu și am lucrat vreo 5 ani această muncă grea eu. Unde era să mă duc?

La Marcello, cu care mă împrietenisem, mă duceam periodic, făceam diferite munci casnice și-mi câștigam un bănuț în plus. Apoi s-a îmbolnăvit și nu m-a mai chemat, îl ajutau nepoții probabil… Când îl căutam, era tot plecat la spitale, săracul de el, avea o pensie foarte mică, la limita existenței.

A urmat apoi o perioadă lungă în care nu l-am mai văzut pe Marcello și nici nu îndrăzneam să-l deranjez, obișnuit cu faptul că mă suna el sau fiica lui când aveau trebuință de mine.

Ieri am primit un telefon:
„- Vasile, sunt Marcello.”
Aveam numărul lui, știam că e el, dar vocea-mi dădea dubii:
„- Bună ziua, Marcello! Dar ești răcit?”
A urmat un pic de tăcere, crezând că mi-a picat linia, îi zic:
„- Alo! Marcello mă auzi?”
„- Vasile, nici tu nu-mi recunoști glasul? Sunt bolnav grav, vino te rog și-mi taie niște scânduri, nu are cine să o facă Vasile, te rog frumos, vino, ia-ți și drujba.”
„- Ok, Marcello, vin pe la orele 17, e bine?”
„- E bine fiul meu, oricum eu nu mai pot pleca nicăieri… ”

Azi m-am gândit toată ziua la Marcello și mi-l imaginam așa cum l-am cunoscut prima oară, un om blând, cu zâmbetul pe buze. După ce am terminat lucrul, am luat mașina și am plecat „pușcă’” sub pădure la căsuța lui Marcello. Porțile erau larg deschise și se vedea că nu mai putea munci, iarba era crescută peste tot, dezordine în grădină.

Îl strig:
„- Marcello!” De două, trei ori, apoi un glas stins, îmi răspunde:
– Vasile, ești tu? Vino-n casă, că eu nu mai pot merge!”
Am văzut că avea o rampă pentru căruț dar nu-mi venea să cred că a ajuns în scaun cu rotile dar odată intrat aveam să-l revăd pe Marcello, nu așa cum l-am cunoscut eu ci foarte bolnav…

„- Vasile, mi-ai lipsit atât de mult!” Și a început a plânge… L-am îmbrățișat, apoi am vrut să-i strâng mâna dreaptă care îi tremura întruna de dureri și în care ținea ceva strâns. Mi-a întins-o pe stânga și am dat tradiționalul noroc, rugându-mă să-l scot pe terasă cu căruțul, pentru că are o fiică care ziua lucrează pe la curățenie cu ora, o familie săracă, ce să mai…
„- Marcello, ce-ai pățit?” Apoi când i-am văzut picioarele, m-am îngrozit, îi curgea sânge din degete, of!
„- Vasile, mă dor tare rău piciorele! Dacă m-ar lua Dumnezeu să-mi curme suferința”, și iar a început a plânge. Suferea mult, bietul de el.

- Continuarea articolului după publicitate -

Am ieșit afară și lacrimile îmi curgeau șiroaie. Am pornit drujba, că nu mai puteam de milă și într-o oră i-am tăiat o brumă de lemne, niște scânduri pline de cuie. Probabil și-a făcut milă careva și i le-a descărcat în curte. Între timp a apărut și Gioia, o femeie  tristă care mi-a adus o cafea și apă rece. Așa e aici, în Italia, oamenii civilizați oferă apă rece și o cafea, nu alcool ca la noi.

După aproximativ o oră, am terminat scândurile de tăiat și așezat, apoi Marcello mi-a arătat cu mâna de la terasă, de unde-l lăsasem, un copac de tăiat care-l împiedica să vadă cine mai trece pe stradă. L-am tăiat, apoi mi-am pus drujba în portbagaj și am urcat la Marcello să-mi iau rămas bun.

Când am întins mâna să-mi iau rămas bun Marcello mi-a întins-o pe dreapta, cea care tremura de dureri și-n care ținea mototoliți 20 de euro.
„- Vasile, e bine așa?”
…au urmat câteva secunde de tăcere, apoi îi zic:
„- Marcello, pentru o oră consideră-mă fiul tău, nu-ți iau banii. Te rog să-ți iei medicamente de ei. Și tatăl meu este grav bolnav, apoi, nici eu nu știu ce-mi va rezerva viitorul.”
„- Mulțumesc frumos, Vasile”, îmi zice Gioia cu capul între mâini așezată într-un colț, probabil frântă și ea de oboseală. „Oameni ca tine sunt rarități… Totuși, te rog, când vom aduce un camion de lemne, să vii să mi le așezi, că nu am încredere în altcineva, pe tine te vrea tata. OK?”

Vasile Tudorache (stânga), alături de prietenul său, Marcello (dreapta). Arhiva personală

Marcello plângea. Eu m-am făcut că nu-l văd și am coborât treptele cu un gust amar, gândindu-mă că și tatăl meu e în aceeași situație cu Marcello.

Când dau să urc în mașină, aud:
„- Vasile, fiul meu, dacă aduc lemne, să vii să mi le așezi că eu te plătesc, nu caut să muncești degeaba!”
„- Nu-ți face griji, Marcello, eu ce promit mă țin de cuvânt. Tu mă știi!”

După ce am ieșit din curte, am zărit poarta pe care în urmă cu 10 ani săracul Marcello îmi oferise apă, cafea, prăjituri și o prietenie cum nu am mai găsit la alții și m-a podidit plânsul. Din respect, nu am deschis casetofonul în mașină până acasă.

Haideți să fim mai umani, într-o zi vom cere ajutor cu toții!

Cu respect, Vasile Tudorache – Italia

Vasile Tudorache este de mai mulți ani în Italia

În anul 2015 a suferit un grav accident de muncă în urma căruia a fost inconștient pentru două zile. Odată recuperat din starea de comă „am început să văd viața cu alți ochi, ajutându-mi semenii la greu. Încă îl mai ajut pe Marcello și azi, gratis, în funcție de timp”, ne povestea românul nostru. „Eu lucrez la ‘spații verzi’ și mi-a sărit drujba în față secționând-o practic în două, medicii din Roma fiind nevoiți să-mi monteze o proteză sub ochiul stâng la operație.”

Susține publicația noastră!
CrystalDENT Milano CrystalDENT Milano

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos

Publicitate