Din 2000 încoace, de când mă tot învârt prin Europa, am prins pe viu greve și proteste de amploare în Spania, Franța, Italia, Germania și Belgia. Am văzut cum se blochează economia unei țări în mai puțin de patru ore prin paralizarea traficului rutier francez, am asistat în Germania la greva lucrătorilor din industria automobilistică, în Spania s-a oprit Madridul în doar două ore prin ieșirea spontană în stradă a sute de mii de cadre medicale, am văzut milioane de oameni cerându-și drepturile. De fiecare dată, guvernele care s-au confruntat cu ieșiri masive ale cetățenilor au făcut un pas înapoi și au înțeles că nu te poți juca cu puhoiul. Pentru că la un moment, dacă nu e ascultat și nu se negociază, acesta devine incontrolabil și te calcă în picioare. Am văzut cum s-au câștigat drepturi salariale, de pensie, cum s-au schimbat legi importante în Justiție, Educație și Sănătate, cum s-a renunțat la taxe și impozite indecente, exemplul Macron fiind cel mai proaspăt pentru noi toți.
Aici, în Europa, vorbim de cetățeni responsabili, de o masă imensă de oameni care sunt gata să iasă în stradă la orice derapaj al clasei politice. Există sindicate care-și fac treaba, nu sunt mână-n mână cu partidele și nu primesc subvenții de la stat, nu au spații comerciale gratuite și diplome de revoluționari care îi scutesc de taxe. Politicienii, cu toate bubele pe care le au și aici în cap, sunt conștienți că nu se poate întinde coarda la infinit pentru că se poate rupe și se pot lovi peste față. Există un mecanism nu doar teoretic prin care ambele părți se supraveghează reciproc: „Eu te votez, îți dau puterea, dar stau cu ochii pe tine. Dacă sari calul, ies în stradă și îți pun toată țara-n cap.”
Și aici, în vestul Europei, au trecut prin dictaturi de tot felul. Greșește cel care are senzația că democrația e de când pământul. Dar parcă au alt ritm, au învățat mai repede mecanismele care îi ajută să se desfășoare și să progreseze. Și aici, în Spania, mai sunt pe scena politică copiii și nepoții regimului franchist așa cum la noi dau încă bucuroși din coadă urmașii bolșevicilor. Au și ei figuri sinistre, dar nu ca la noi. În România predomină baronul, îngălatul, șmecherul, lepra cu diplomă la Spiru și doctorat de carton, la noi comandă burtosul analfabet ajuns ministru și țiitoarea instalată-n Parlament. Respectând proporțiile, puterea se exercită cam la fel peste tot. În orice țară din lume există profitori, lachei și ghiocei, gata să facă orice pentru a prinde un post călduț.
Diferența e făcută de marea masă a cetățenilor. Care acționează atunci când derapajul e vizibil. Sau nu. Sau preferă acalmia, canapeaua, jelania și tânguirea ancestrală. Zilele acestea, prin ordonanța care se pregătește, se va instala statul autoritar în România. Nu mai am niciun fel de îndoială. Cum va reacționa masa? Pot doar să-mi imaginez veselia din mall-uri, de pe pârtii, cuțitele ascuțite și flacăra care pârlește porcul, răciturile și „belșugul”. Cam atât.
Paul Gabor – Spania
Paul Gabor a lucrat în presa gălățeană (radio-ziar) între anii 1995-2000. În luna mai a anului 2000 a plecat în Spania, dar a continuat să scrie. A publicat articole în „Academia Cațavencu” și „Viața Liberă” din Galați, are prezențe în mass-media cu relatări despre românii din diasporă, despre România așa cum este văzută din afară, etc. Câteva din textele pe care le-a scris în ultimii ani pot fi citite pe blogul său, www.paulgabor.com. Prima sa carte, „Negustorul de pipe”, a ieșit din tipografie în luna aprilie a acestui an.
