Din viața îngrijitoarelor românce din Italia: „Să vă povestesc cum mi-a pus bătrânul farfuria cu ciorbă în cap”

Să vă povestesc o întâmplare hazlie ce mi s-a întâmplat cu ani în urmă, aici, în Italia:

Lucram patru fete, în trei ture, la doi bătrâni. Ea suferea de demență senilă care a trecut în timp scurt la alzheimer iar bătrânul, bietul de el, avea toate bolile nebune la cap, inclusiv paranoia. Ea era blândă, toată ziua împăturea un prosop; nu cunoștea pe nimeni își amintea doar că pe mama ei o chema Eugenia. El, toata ziua dormea pe divan iar noaptea umbla prin casă; se îmbrăca, se dezbrăca, ridica și lăsa jaluzelele la ferestre de zece ori pe noapte, la ora 2:00 noaptea voia mai mereu să facă micul dejun, pierduse sărmanul om noțiunea timpului.

Pe noi, fetele care îi îngrijeam, ne făcea în toate felurile, ne amenința; nu înțelegea ce făceam noi acolo, la ei în casă. Ura străinii, nu-i plăceau persoanele venite din alte țări, de aceea, datorită accentului meu ciudat, i-am spus că-s din Trentino, o regiune muntoasă din nordul Italiei. Așa că el mă numea „montanara” (om de la munte, în italiană). Obișnuia bătrânul nostru să fugă din casă noaptea și se apuca să sune la sonerii, pe la toți vecinii de pe stradă, de ieșeau toți pe la porți. Am uitat să specific că locuiau la casă, undeva la țară.

Uneori, profita când eram ocupate cu bătrâna în dormitor și el fugea afară, asta până când am început noi să închidem ușa cu cheia și să o ascundem. Dar de unde, moșul nu avea astâmpăr și sărea pe fereastră. Ce mai, era circul de pe lume acolo! Trebuia să fim mereu cu ochii în patru.

Într-o zi, la masa de prânz, i-am pus în față farfuria cu ciorbă, ce e drept e drept, îi plăcea cum gătesc și ciorba era una dintre mâncărurile sale preferate. Apoi, am început să-i dau bătrânei să mănânce. El stătea, se uita la noi și  nu mânca. M-am ridicat și m-am dus în bucătărie cu farfuria din care mâncase bătrâna, urma să mă întorc cu felul doi. Când m-am răsucit cu fața spre ei, m-am trezit cu farfuria de ciorbă în față. Eram numai macaroane, cartofi, verdeață… din cap până în picioare iar el, în fața mea, cu pumnul ridicat, urlând și reproșându-mi de ce nu-i dau de mâncare soției sale. Am facut un pas în spate, el unul în față și a alunecat pe ciorba de pe podea, căzând pe spate. El, un om mare și voinic, când a ajuns jos s-a zguduit casa ca de la cutremur. M-am speriat tare rău cand l-am vazut că nu mai mișcă, mă gândeam să nu se fi lovit la cap. Când am văzut că dă semne de viață mi-a mai venit inima la loc. Dă el să se ridice… nici vorbă, iar eu singură nici gând să-l pot ridica de la pământ, era ditamai omul, de vreo 120 de kilograme. Am mers iute și am chemat un vecin să vina să mă ajute. Când m-a văzut omul ăla plină de macaroane în păr, și-a dat seama ce s-a întâmplat. A venit și m-a ajutat să-l ridic de jos, și i-a tras o batjocoră de cred ca a șinut-o minte pănă a murit!

- Continuarea articolului după publicitate -

Eu nu am vorbit nimic cu el până seara, când am plecat acasă și i-am salutat. El stătea pe divan, cu capul în jos, tot trăgea cu coada ochiului la mine dar nu îndrăznea să zică nimic.
Începând de a doua zi am schimbat programul: noaptea se doarme iar ziua se face plimbare în curte sau se uită la televizor. A executat fără să crâcnească! Devenisem preferata lui. Dacă nu veneam o dată la schimb, trebuind să merg la un client nou, la o urgență, mereu întreba unde e „montanara”, de ce nu vine, doar nu m-a supărat cu nimic. Apoi, încet-încet, văzând starea soției care se agrava, nu-l mai recunoștea, nu-i mai vorbea, bătrânul a început să se simtă singur și abandonat. La scurt timp a început să refuze să mai mănânce și să mai bea apă, până ce, într-o dimineață, s-a stins ținându-mă strâns de mână. A vrut să moară!

Hazlie și tristă povestioara mea, știu. Dar câte nu vedem și câte nu trăim noi, îngrijitoarele, făcând această muncă! Ajungem să-i cunoaștem pe bătrânii pe care îi îngrijim mai bine decât îi cunosc proprii copii și mulți își dau ultima suflare cu noi alături. Pentru că nu poți face această muncă numai pentru bani, implică mult suflet, multă răbdare și multă dăruire de sine. Uneori suntem răsplătite pe măsură, alteori ne trezim… cu o farfurie de ciorbă în față!

Lăcrămioara Tarhon – Italia

Susține publicația noastră!
CrystalDENT Milano CrystalDENT Milano

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos

Publicitate