Drama unei mame românce din Italia: „Viața fiului meu s-a făcut praf, pulbere și drum fără întoarcere”

Sunt cu o prietenă, Lavinia, și ascult tăcută și înmărmurită povestea ei și a fiului său, Ionuț, care de curând a împlinit 26 de ani. Mă cutremur și îmi curg lacrimi, iar respirația e greoaie deoarece simt că mă sufocă nodul ce mi s-a pus în gât.

«Am plecat în Italia acum 16 ani – povestește Lavinia – fără să știu anume unde voi ajunge, fără să cunosc limba italiană și fără niciun bănuț în buzunar. Drumul a fost plătit de sora mea, în geantă îmi pusese câțiva euro, dar nu puteam să îi folosesc pentru că în autocar, ca ghid turistic, se afla soțul ei și el, de bani, nu știa nimic.

Relația între mine și familia surorii mele nu era prea bună pentru că ea terminase două facultăți iar eu niciuna, iar diferența de clasă socială o deranja, așa încât ne-am văzut foarte rar, iar eu nu am participat la nici un eveniment important din viața ei.

Am făcut foamea pe drum spre Italia pentru că plecarea a fost pe nepregătite și nu am avut timp să îmi cumpăr ceva de mâncare. Ajunsă la Roma a trebuit să iau trenul spre Reggio Calabria, unde mă aștepta o familie de români pentru un loc de muncă „la fix”, adică 24 de ore din 24.

Ajunsă în Reggio Calabria lucrurile nu stăteau așa cum se preconizaseră. M-am întâlnit cu cei doi români, Romeo și Mihaela, dar nici pe departe nu aveau un loc de muncă pentru mine. Ei mă așteptau cu nerăbdare ca să mă trimită la cerșit, iar seara să dorm în patul unui bărbat mult mai vârstă ca mine (dacă acceptam acest lucru ei nu mai plăteau chirie bătrânului).

Voiam să fac cale întoarsă în România, dar dorința de a oferi un viitor mai bun copiilor mei era mai puternică și am hotărât să merg la carabinieri, să le povestesc totul și să le cer să mă ajute. Am intrat cu lacrimi șiroind și cum nu știam să vorbesc italiana am încercat în engleză și în cele din urmă m-am făcut înțeleasă.

Primul lucru pe care vreau să-l spun cu tărie e că Dumnezeu există și că am fost ajutată de acești oameni cu suflet. M-au condus la Caritas, de fapt la o biserică administrată de măicuțe unde puteam sta o perioadă scurtă de timp, cu condiția ca a doua zi dimineață să mă prezint la carabinieri și să îl caut pe domnul X. Mai pe scurt, în câteva zile am găsit de lucru cu ajutorul măicuțelor ca ajutor de bucătar la un restaurant din Reggio Calabria.

Domnul Diego, Dumnezeu să-l ierte, m-a ajutat foarte mult, avea o cameră liberă și mi-a zis că dacă vreau pot locui acolo. Eram bucuroasă pentru că puteam în sfârșit să îmi ajut copiii, iar dorința arzătoare era să fac tot ce era posibil și să-i aduc la mine. Mi-a fost greu deoarece munceam de la 9 dimineața până la 1 noaptea pentru 150 de euro pe săptămână. Puteam să mănânc la restaurant, așa că într-un fel eram fericită și mulțumită, chiar dacă atunci când trebuia să dorm nu puteam de oboseală și de dorul copiilor…

Au trecut 6 luni, după care m-am mutat cu serviciul la o trattorie (mic restaurant), lucram doar de dimineață cu 150 de euro pe săptămână, iar după amiaza mergeam să fac curățenie cu ora. După nici un an, mi-am luat casă cu chirie și mi-am adus copiii, Ionuț de 12 ani și Alexandra de 19. Eram bucuroasă și credeam că nimeni nu era mai fericit ca mine!

Ionuț a început școala, iar fiica mea, cu ajutorul unei cunoștințe, a început serviciul part-time la Western Union. În acelasi timp urma facultatea „Dante Alighieri” din Reggio Calabria. În acea perioadă a început calvarul…

Fiul meu a rămas repetent doi ani la rând și avea prietenii dubioase. Am descoperit la un moment dat că îmi fura bani din casa ajungând chiar la sume importante, la 500 de euro, de exemplu. La copiii mei am încercat să le fiu mamă, tată, prietenă, aș fi vrut să nu îmi ascundă nimic, le spuneam că orice lucru, rău sau bun, dacă eram sinceri și uniți putea fi rezolvat în familie.

L-am înscris pe băiat la echipa juniori de fotbal „Regina” din Reggio Calabria, eram mândră de el, chiar dacă m-a costat mult, îmi doream să-i construiesc un drum în viață dar, din păcate, nu am reușit.

Într-o zi, vecina de unde locuiam mi-a spus că am fost căutată de carabinieri. Mă gândeam în fel și chip ce am făcut și de ce-am fost căutată de autorități. Am telefonat, invitându-mă de una singură la ei, la secție. M-au întrebat dacă am un număr de tel cu xxxxxxxxx29, am spus că da, dar îl folosește fiul meu. Așa am aflat că a furat un telefon din vestiarele de unde făcea antrenament.

Au venit acasă, au scormonit toată casa, dar nu au găsit nimic pentru că fiul meu îl vânduse cu 20 de euro unui alt conațional. În final s-a ales cu dosar penal. Am umblat doi ani și am cheltuit o mulțime de bani la avocat până când în sfârșit procesul s-a încheiat cu sentința de doi ani cu suspendare.

Între timp terminase clasa a 8-a și l-am înscris la liceu. Mi-am făcut speranțe mari, putea avea un viitor strălucit, dar nu a fost să fie. Am cheltuit o grămadă de bani pe cărți, pe uniforme, iar el nu se ducea la școală, avea o gașcă și toți împreuna luau vaporul și plecau să se distreze la Messina. După un alt an pierdut, l-am mutat la liceul de artă, unde avea posibilitatea să recupereze doi ani într-unul.

Îi găsisem și un loc de munca la un magazin de mobilă, dar și acolo mi-a făcut necazuri foarte mari. Ultima dată am reușit să îi găsesc de muncă la Spitalul de Urgențe din Reggio Calabria ca brancardier, cu posibilitate a de a avansa, de a face un curs dar, din păcate, o luase pe un drum fără întoarcere… A început să fumeze iarbă ușoară și să nu mă mai asculte, iar minciunile și furturile din casă erau la ordinea zilei.

Apoi au început vizitele prietenilor din partea fiului meu acasă, târziu în noapte, și deseori îmi cereau bani. Am încercat să îl fac să înțeleagă faptul că își punea viața în pericol și că trebuia să muncească și să își facă un rost al lui, dar degeaba…

Decizia mea de a-l trimite în România, la tatăl său, a fost atunci când, într-o seară, fiica mea care se întorcea de la serviciu a fost agresată în apropierea locuinței noastre tocmai de prietenii fiului meu care intenționau să-i fure geanta! A fost târâtă de mașina „găștii” cam șase metri, ajungând la spital și pricopsindu-se cu 12 copci la cap. Atunci am înțeles că anturajul fiului meu devenise un pericol pentru noi toți și eram obligată să-mi protejez fiica. Așa că l-am trimis la tatăl lui, la București, cu condiția să își găsească de muncă, iar eu să îl ajut până se pune pe picioare.

Lucrurile nu s-au schimbat în bine dimpotrivă, au luat o întorsătură și mai urâtă. A plecat în Spania, fără să facă nimic și acolo, ba a avut probleme cu poliția pentru droguri. Toate cheltuielile au fost suportate bineînțeles de mine. La întoarcerea din Spania a lucrat perioade mici în diferite locuri, dar fără nimic sigur și de fiecare dată eram eu cea care îl ajutam cu bani pentru chirie și alte cheltuieli. Lucrurile între timp s-au înrăutățit și fiul meu acum este pe ultima sută de metri din viața lui.

Este dependent de heroină și starea lui de sănătate se înrăutățește pe zi ce trece. Am apelat la poliție, la agenția națională antidrog, la spitale, la procurori și nimeni nu mă poate ajuta cu nimic. Nimeni nu poate face nimic să îmi salveze copilul dacă el nu-și dă acordul în acest sens. Poliția știe tot, cine, unde și când se vinde otrava asta ucigătoare, dar nu face nimic, nimănui nu-i pasă de acești tineri care cad în capcana drogurilor, un drum de foarte multe ori fără întoarcere!

Nu există lege care să îi oblige la tratament forțat, iar de foarte multe ori ei nu sunt de acord să se interneze în clinici de dezintoxicare pentru că dependența crează o stare din care cu greu se mai poate ieși. Așa că privim cum ne mor copiii și nu putem face nimic. Mor în fiecare zi puțin câte puțin pentru că sunt fără nicio putere în fata acestei situații și sunt conștientă că viața fiului meu e la sfârșit.

În ultimile zile am aflat că fiul meu are patru dosare penale pentru deținere și consum de droguri. Am apelat la procuror și l-am rugat cu lacrimi în ochi să îmi aresteze copilul pentru că doar așa îi pot salva viața, dar și procurorul mi-a spus că nu este ușor să fie arestat pentru că nu a făcut nimic violent cu care să fie dovedit motivul arestării.

Uneori mă întreb dacă toate sacrificiile mele au meritat. Dacă sunt eu vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat și dacă da, unde anume am greșit? I-am crescut singură pe amândoi, cu dragoste și afecțiune, i-am educat, i-am trimis la școală, fără să am niciun ajutor din partea nimănui, nici financiar, nici moral… Nu mi-am refăcut viața cu alt bărbat, iar în 11 ani petrecuți în Reggio Calabria nu am fost niciodată la un restaurant sau la o înghețată pentru că prioritatea erau ei, copiii mei.

Vreau să mărturisesc toate astea, să povestesc, poate mai sunt părinți în aceeași situație și poate vor putea să-mi dea un sfat, o părere despre ce ar trebui să fac. Din păcate, în situația fiului meu sunt cu sutele, cu miile, suflete nevinovate care cad în acest tunel fără nicio speranță de întoarcere.»

Rămân dusă pe gânduri și un nod îmi taie răsuflarea, Lavinia s-a oprit din povestit și mă privește fix în ochi. O strâng în brațe și plâng împreună cu ea. Nu știu ce să-i spun, am doar respect pentru durerea ei de mamă. Simt cum lunecă spre disperare și știu că niciun cuvânt de-al meu nu ar fi de ajuns să aline durerea unei mame care vede cum viața și visele fiului ei se fac praf, pulbere și drum fără întoarcere…

Un text de Lara Maria

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!