E liniște. O liniște nefirească, materială, apăsătoare. Număr pașii de la ușa camerei până la terasă: 10 pași. Oare de câte ori am parcurs astăzi această distanță ? De 100 de ori? Sau poate de 200? Nu știu și nici nu are importanță. Înțeleg acum felul în care se simte leul în cușcă. Măsoară ziua întreagă spațiul, numărându-și pașii. Liniștea este deseori sfâșiată de sirenele ambulanțelor. În partea laterală a casei, peste canalul navigabil, este autostrada care duce către spital. Oare de câte ori am auzit astăzi sirenele ?
Ies pe terasă și privesc strada. Este pustie, golită de viață ca buzunarul unui sărman de parale. În părculeț nu mai sunt copii, nu le mai aud râsetele zglobii. În grădină au înflorit narcisele. Le privesc și în minte îmi vin versurile lui Adrian Păunescu: „Ce dacă vine primăvara? / Atâta iarnă e în noi / Că martie se poate duce / Cu toți cocorii înapoi.”
Fiori de gheață îmi pătrund în suflet de câte ori aud sunetul ambulanței. Oare cine o fi nefericitul ?
Bătrâna stă liniștită pe scaunul ei. Sora ei este la spital, în Terapie Intensivă, dar ea nu înțelege acest lucru. Privește cu ochii goi ecranul televizorului unde personajele din desene animate fac năzbâtii. Nu înțelege ce vede, dar trebuie să fie frumos colorat. Nu vorbește de vreo patru ani. Atunci când nu se simte bine scoate niște țipete de pasăre rănită, cvasi omenești. Nu ne vizitează nimeni. Copiii mă sună zilnic la telefon, se interesează de starea noastră, dar nu vin. Le este frică să nu o contamineze. Este bătrână – 92 ani – și fragilă.
Mâine trebuie să ies. Se termină apa de băut. Îmi fac o listă scurtă cu ce îmi mai trebuie, îmi completez „declarația”, să o am pregătită pentru eventualitatea unui control al carabinierilor și mă întorc la butonarea telecomenzii de la televizor. Caut posturi unde nu se vorbește despre virus. Aș vrea să văd un film cu oameni fericiți. Poate o să găsesc ceva.
Elena Grosu – Italia
