La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, când România era încă în plină transformare și consolidare ca stat național, un val neașteptat de imigranți și-a făcut apariția în Transilvania și Dobrogea. Aceștia nu erau străini de Europa, ci erau veniți chiar din inima continentului, din Italia.
Se spune că italienii din regiunile Veneto și Friuli Veneția-Giulia erau atât de săraci încât nu aveau mijloacele financiare să se aventureze în „La Merica” (America), astfel au ales să meargă la muncă mai la est, în Transilvania și ulterior în Dobrogea.
Plecau din Italia cântând: „Andiamo in Transilvania a menar la carioleta che l’Italia povereta no’ l’ha bezzi da pagar”. („Să mergem în Transilvania să împingem roaba, că săraca Italie nu are bani să ne plătească.”)
Antropologa Andrea Raluca Torre, cercetătoare la Universitatea din Londra, a notat că regiunea Dobrogea era percepută de italieni ca un loc „unde clima era blândă și pământul generos”, relatează publicația Moondo.
Noilor sosiți li se oferea posibilitatea de a munci și de a deveni proprietari ai unei bucăți de pământ.
Statistici relevante arată că, în anul 1899, numai în Dobrogea trăiau aproape 1400 de italieni. Această cifră a crescut semnificativ până în 1928, ajungând la aproape 2000 de italieni, mulți dintre ei alegând să se mute din orașe ca București sau Sinaia la sate, unde munceau în agricultură.
În toată România, în 1901, erau 8.000 de italieni, iar în 1930 numărul lor a atins cifra de 60.000. Erau tăietori de pietre, dulgheri, zidari, fierari, fermieri. Mulți au lucrat la proiectele feroviare din acele vremuri.
Localitatea Greci, cunoscută pentru cele cinci cariere de granit, a devenit un nucleu pentru comunitatea italiană.
Delegatul italian Beccaria Incisa a remarcat în 1892 că muncitorii italieni erau foarte mulțumiți de salariile primite în România, acestea fiind „mult mai mari decât cele pe care le-ar putea avea în Italia”.
„Într-un an, suma totală a economiilor acumulate de muncitorii italieni este în jur de 4 milioane de lire, în aur”, ar fi raportat câțiva ani mai târziu inspectorul italian pentru imigrație Di Palma.
Cu toate acestea, integrarea nu a fost întotdeauna ușoară, era inevitabil să nu apară probleme. Guvernul român a avut o atitudine strictă față de imigranții care cauzau probleme sau care nu aveau documentele în regulă. Repatrierile erau la ordinea zilei.
Autoritățile italiene au fost nevoite să ia măsuri împotriva emigrației necontrolate. Un document al vremii emis de Ministerul de Interne din Italia ne oferă o imagine a situației delicate:
„Dat fiind afluxul tot mai mare de compatrioți în România, se dispune ca cererile de expatriere să fie examinate cu cea mai mare severitate în ceea ce privește stabilitatea morală și politica părților interesate”, pentru că localnicii s-au plâns că italienii sunt indisciplinați și violenți.
Tensiunile dintre muncitorii români și străini erau evidente, cu românii acuzându-i pe italieni că le furau locurile de muncă. Aceste sentimente au culminat cu „Legea meseriilor”, care le oferea românilor prioritate la angajare.
Instaurarea regimului comunist a însemnat o reducere semnificativă a imigrației italienilor în România. Relațiile dintre cele două țări au fost limitate, iar mișcările de persoane au fost restricționate.
În ciuda acestor provocări, amprenta italienilor rămâne vizibilă și astăzi în Dobrogea și în România în general. Există numeroase asociații și organizații care promovează cultura italiană în România și care facilitează integrarea italienilor în comunitatea românească.
