În umbra canalelor Veneției, poveștile de viață ale celor care au lăsat în urmă România nu sunt niciodată simple. Karol, un bărbat român care lucrează ca îngrijitor de bătrâni, ne-a trimis un text emoționant, în care ne povestește viața lui ca îngrijitor de bătrâni în Italia.
Deși lucrul cu bătrânii poate părea o muncă umilitoare pentru unii, Karol o vede ca pe o muncă nobilă și necesară. În fond, orice om ar putea avea nevoie de ajutor la bătrânețe. Este o provocare care necesită dăruire, răbdare, atenție și respect.
Un aspect adesea trecut cu vederea în acest context este rolul pe care bărbații îl pot juca în îngrijirea persoanelor vârstnice. Karol susține că sunt situații în care intervenția unui bărbat este necesară, fie din cauza naturii dificile a anumitor pacienți, fie din cauza unei constituții fizice care nu permite unei femei să acorde un ajutor adecvat.
El îndeamnă la solidaritate și respect reciproc, atât în rândul românilor, cât și în relația cu italienii. „Dacă vrem să fim respectați de străini, ar trebui să ne respectăm întâi între noi”, spune el.
Redăm mai jos textul îngrijitorului român:
«Numele meu e Karol, dar asta mai puțin contează asta. Sunt originar din Mediaș, jud. Sibiu, căsătorit cu cea mai frumoasă basarabeancă din orașul Soroca, Republica Moldova. Pot spune că sunt unul din acei soți care nu-și înțelegea soția care lucra din greu departe de casă şi familie. Am trăit 7 ani la Soroca, departe de soția mea, Anișoara, dar nu am stat cu mâinile în buzunar. Am renovat apartamentul nostru, al ei de fapt, am organizat evenimente culturale, artistice, eu fiind artist, pictor, profesor de arte plastice și pictură.
Am predat voluntar la un liceu din Soroca, m-am ocupat de activități în ecologie, turism și promovarea istorică a cetății din Soroca. Anumite împrejurări, însă, m-au determinat să las în urmă Soroca și să plec la Veneția alături de soția mea. Au trecut deja șapte ani de când suntem împreună și muncim din greu, așa cum doar cei plecați departe de casă, între străini, știu asta.
La Veneția a trebuit să avem o nouă viață. Deloc ușoară. Dar a meritat și încă merită. Amândoi avem studii universitare. La fel ca multe persoane nevoite să plece departe de țară, departe de casă, de cei dragi, pentru un trai mai bun.
Inițial nu am dorit să lucrez cu bătrâni. Nici experiență nu am avut. Dar am dorit să fiu alături de soția mea, așa că am ajutat-o zi și noapte în activitatea sa. Astfel am înțeles mai bine cât de grea este munca cu bătrânii.
Am învățat limba italiană, apoi am început să lucrez cu alți vârstnici. Deja am o experiență de 5-6 ani, iar de 2 ani lucrez cu un bătrân bolnav de Alzheimer și care și-a pierdut vederea. Deși este destul de dificil cu un astfel de om, m-am obișnuit atât de mult cu el că nu aș renunța la acest loc de muncă pentru nimic în lume! Iar când timpul îmi permite, lucrez acuarelă, grafică, portrete, peisaje marine și chiar navomodelism.
De cele mai multe ori aud doar de „badante” femei. Adesea despre drepturile si obligațiile femeilor… dar nu și despre bărbații care lucrează în domeniu, de parcă noi… nu existăm, sau doar așa, mai la o parte.
De când am venit în Italia, alături de soția mea, am avut parte și de experiențe neplăcute din partea conaționalelor. „Uite și la asta… și-a adus bărbatul.” „De ce ți-ai adus bărbatul aici?”. Iar odată, văzându-ne împreună, cineva credea că sunt italian, iar soția mea şi-a găsit și ea pe unul… De ce trebuie oare să ne purtăm astfel unii cu alții? Fiecare decide pentru sine.
Pe de altă parte, vechimea ca „badantă” nu înseamnă că ceea ce faci, faci și bine. Aici am avut multe discuții contradictorii cu unele conaționale care mă sfidau ca bărbat care lucrează cu bătrânii. Nu trebuie să ne umilim unii pe alții. În mod normal trebuie să ne respectăm și când este necesar să ne sprijinim. Aşa ar fi frumos și util, altfel cum ne vom aștepta, ca străini, să fim respectați de italieni?
Am învățat şi practicat nouă meserii, dar am decis că vreau să fiu alături de soția mea, de aceea am ales lucrul cu bătrânii. O muncă nobilă, chiar dacă alții te umilesc și-ți spun că ai ajuns să „ştergi funduri în Italia”.
Să nu uităm că fiecare din noi vom ajunge, posibil, la bătrânețe, și nu știm dacă cineva ne va purta de grijă. Și nu este deloc rușinos să ai grijă de bătrâni. Important e să faci asta cu dăruire, răbdare, atenție, respect… nu doar pentru bani. Dacă o faci doar pentru bani ajungi doar să te victimizezi cât de greu e, că nu ți se respectă drepturile, etc.
În lucrul cu bătrânii e nevoie şi de bărbați, pentru că sunt şi bătrâni dificili, chiar cu o constituție fizică ce nu permite unei femei un lucru cât de cât accesibil. Deşi există diferite sisteme de ridicare nu toți cei care lucrează în domeniu știu cum să le folosească. Am întâlnit și persoane care vor bani, dar un loc de muncă mai ușor, fără prea multe responsabilități. Dar cine n-ar vrea asta? Şi eu aș vrea, logic.
Cineva spunea: „Dacă ar fi bătrânii măcar mai lucizi, etc…” Păi dacă ar fi sănătoși mulți din noi nu aveam de lucru. Orice muncă implică dăruire, respect, răbdare, altfel mai bine stai acasă.
Am putea, în concluzie, să ne respectăm între noi, să ne ajutăm când e nevoie, să ne cunoască italienii, dar nu numai ei, că suntem o nație care merită respect, iar drepturile noastre să fie respectate. Situațiile în care ne furăm între noi, chiar locurile de muncă, denigrările, nu dau bine.
Ajungem să ne purtăm între noi ca niște străini, să nu ne pese unii de alții, dar așteptăm respect de la italieni. Personal, mulțumesc lui Dumnezeu și scumpei mele soții, Anișoara, care a avut foarte multă răbdare și dragoste cu mine și a dorit să fiu alături de ea. A dovedit că familia poate rezista chiar și de la distanță.»
