EXCLUSIV. Jurnalistă italiană cu tată român, autoarea unui roman despre rădăcinile ei românești: „Aș vrea ca fiii mei să-și cunoască originea”

Cristina Stănescu este o cunoscută jurnalistă italiană la Mediaset. De origine română, s-a născut la Milano, tatăl ei fiind român. Licențiată în Filosofie, este scriitoare și blogger. Lucrează în trustul de presă  Mediaset din 1995, unde se ocupă, printre altele, de afaceri externe și teme de actualitate. Este editorialist și expert al casei regale engleze. A publicat, în 2022, romanul “Linia Vieții” (La linea della vita, Ed. SEM), un roman a cărui acțiune se petrece în România, pe parcursul a 40 de ani 1920/ 1960 circa. Protagonista romanului este Nina, un personaj inspirat de bunica româncă a autoarei, Sylvia. Romanul, minuțios documentat din punct de vedere istoric, a fost primit cu entuziasm de critica literară. “Un stil fluid, strălucitor proaspăt”, scrie ANSA, în timp, pentru La Repubblica, “Cristina Stănescu reușește să îmbine cu pricepere bucurii și dureri, pasiuni și dezamăgiri”. 

Autoarea de origine română a mărturisit că și-a descoperit recent rădăcinile românești, după ce tatăl ei, tânăr imigrant în Italia la jumătatea secolului trecut, a încercat să ia distanță de originea sa, pentru a se integra cât mai bine în societatea milaneză de atunci, aflată în plină expansiune. Legătura cu partea română a familiei, Cristina Stănescu a menținut-o prin bunica ei și, după moartea ei, prin amintirea și obiectele lăsate în urmă, moștenire.

Vă invităm să citiți un interviu realizat în exclusivitate cu Cristina Stănescu, în care aflăm povestea redescoperirii identității sale românești, a romanului de succes, dar și modul în care jurnalista româno- italiană a înfruntat, de-a lungul anilor,  prejudecățile și stereotipurile legate de comunitatea din Peninsulă. 

Vă amintiți exact cum, în ce moment v-a venit ideea de a scrie cartea? 

Cristina Stănescu: Ideea cărții s-a maturizat în timp. Înainte, voiam doar să-mi reconstruiesc arborele genealogic. Apoi, am vorbit cu editorul meu despre povestea bunicii mele românce, așa cum s-a conturat, treptat, descoperind documentele lăsate de ea. Așa s-a născut ideea unei cărți. Mi-a luat ceva timp să mă hotărăsc până să mă apuc de scris. La început nu m-am simțit capabilă să abordez o muncă atât de complexă, pe un subiect atât de solicitant.

Ați povestit că ați găsit o cutie cu amintiri de la bunica dvs, cu scrisori, cărți poștale și alte obiecte. Ne puteți da mai multe detalii, ce fel de materiale erau?

Cristina Stănescu: În acea cutie erau adunate toate amintirile bunicii mele, o lume întreagă, vastă și foarte emoționantă pentru mine. De exemplu, era carnetul universitar al tatălui meu din Brașov, sau documentul prin care Regele Carol i-a conferit bunicului meu titlul de „Cavaler” al Regatului. Apoi, ma era portretul în creion al bunicului, în timpul misiunii la Ialta, în înaintarea spre Rusia. Un fragment din ziarul din 1944 în care se povestea în detaliu misiunea bunicului meu, de înaintare pe front în Ungaria, permisul de călătorie în Italia, documentul de refugiat politic al lui tata, scrisorile bunicii către prieteni și rude rămase în România. Nu lipseau vederile, felicitările, albumele foto de nuntă, ale ei și copiilor ei, ale străbunicilor mei. Un alt obiect important găsit e Crucea lui Mihai Viteazul, pe care bunicul meu a primit-o post mortem, cea mai înaltă distincție românească. Alături, bunica a păstrat și scrisorile mele, când eram mică, adresate lui Moș Crăciun, programele serbărilor mele unde aveam program de dans. Pe scurt, acolo a fost toată viața ei.

Dintre toate documentele și obiectele din cutia bunicii, care vă este cel mai drag?

Cristina Stănescu: Poate cel mai îndrăgit obiect este o fotografie cu bunica mea, cu bunicul și unchiul, fratele mai mare al tatălui meu, care era încă mic. Erau tineri, frumoși și zâmbitori. Păreau foarte fericiți. Și apoi, fotografia de la înmormântarea bunicului, în care tata avea doar 6 ani, cu părul blond foarte scurt și ochii mari albaștri larg deschiși, ca de sticlă. Arăta ca un pui speriat.

Ce știați înainte despre bunica dvs? Cât de mult seamănă cu personajul principal, Nina?

Cristina Stănescu: Bunica mea, Sylvia, a murit când eu aveam 22 de ani. O cunoșteam foarte bine. Mă duceam la ea de mică, atunci când nu puteam dormi noaptea și ea era singura care mă îmbrățișa și mă consola. Tot la ea mergeam când, în tinerețe, am avut primele suferințe din dragoste. Îmi era foarte greu și în același timp ea era foarte dulce. Am văzut-o plângând de multe ori, dar am și făcut-o să plângă. Era o femeie diferită de toți, exagerată în toate. Nu se temea de nimic. Și toată lumea se temea de ea! Cu toate acestea, tatăl meu mi-a spus că mă iubește mai mult decât pe oricine, pentru că sunt o persoană inimoasă. Cred că iubea oamenii cu suflet.

Bunica mea seamănă foarte mult cu personajul romanului, Nina. Ambele împărtășesc acel sentiment fatalist al vieții, în care soarta decide totul, dar asta nu ne scutește de datoria de a lupta în fiecare zi. Și apoi, de asemenea, e acea ironie și surâsul în fața lucrurilor mărunte, chiar și în mijlocul tragediei.

Știm, din roman, cum a ajuns Nina în Italia, fugind de regimul comunist. Dar care sunt legăturile dvs. cu rădăcinile românești?

Cristina Stănescu: Am recuperat partea românească a familiei doar când tatăl meu s-a întors în țara natală. Mi-am cunoscut verii și rudele. Și am început să cunosc mai bine țara. Înainte, încercasem să-mi recuperez „românitatea” printr-un curs de limbă la universitate și practic forțându-l pe tatăl meu să mă ducă în România, înainte de revoluție. 

Cum ați continuat documentarea care stă la baza romanului? Ce surse ați folosit?

Cristina Stănescu: Pentru a mă documenta, pe lângă aprofundarea în istoria familiei și a societății prin documentele și scrisorile pe care le tradusesem, am citit numeroase lucrări românești de istorie dintre anii 1920 și 1950. Am studiat evenimentele acelor ani și am beneficiat de ajutorul unui profesor de istorie a Bucureștiului, profesorul Adrian Niculescu, care îmi fusese deja profesor la Milano, la Universitatea Catolică. Am lucrat câteva luni înainte de a scrie primele pagini. Apoi, pe măsură ce am continuat cu povestea, m-am oprit la fiecare deceniu, pentru a actualiza totul.

Personajul și evoluția sa, marcate de fapte istorice dramatice, amintesc oarecum de Scarlett O’Hara și „Pe aripile vântului”. E o comparație care se poate face?

- Continuarea articolului după publicitate -

Cristina Stănescu: Scarlett și Nina, ce comparație frumoasă. Sunteți prima care mă întreabă, dar este foarte adevărat. “Pe aripile vântului” este romanul meu preferat și, în ultimele luni, am reușit să restaurez volumul pe care îl aveam, din 1943, al mamei. Coincidență ciudată! Cele două personaje sunt asemănătoare, dar Nina reușește să nu se lase ruinată de un ideal. Nu există Ashley în viața ei. Doar multă realitate, la bine și la rău. Sau poate Nina a fost mai norocoasă pentru că Ashley al ei l-a găsit, după ce a luptat pentru el, imediat. Și nu era un Ashley, ci un Rhett, mai virtuos. Să spunem că Nina s-a îndrăgostit imediat de Rhett al ei și a înțeles că pe el îl dorea. În rest, nici ei nu i-a fost frică să-și sufle mânecile și să mintă, să trădeze, să facă totul pentru a salva ceea ce putea fi salvat.

Care a fost cea mai grea parte a scrierii cărții? Ce ați învățat despre România despre care nu știați?

Cristina Stănescu: Cel mai greu a fost să descriu faptele adevărate, în unele situații plângeam în timp ce scriam. Dar nu pot spune ce sau anticipez povestea. Lucrând la roman, am ajuns să descopăr o lume minunată și teribilă în același timp. Tot ce am descoperit a fost important. Și mă bucur că l-am pus în alb și negru, pe hârtie. Știam în principiu faptele regimului comunist, nu cunoșteam bine România înainte, ca cea a poveștilor bunicii mele. Când ea era tânără, lua o rochie de mătase și dansa un vals..

Ce cuvinte cunoașteți în limba română? Vreun proverb?

Cristina Stănescu: Înțeleg românește, în general, pentru că, în primii ani de viață, bunica mea a locuit cu noi și ea și tatăl meu vorbeau în limba română. Am început să vorbesc atunci când tatăl meu s-a îmbolnăvit în România și a trebuit să comunic cu oamenii, cu medicii. Dintr-un sertar îndepărtat, din capul meu, limba era acolo și, încetul cu încetul, am scos-o la iveală. Vorbesc destul de prost dar ma fac înțeleasă. Și apoi da, cântecele de Crăciun! Și niște proverbe, cum ar fi “capu’ face, capu’ trage”, cum spunea mereu bunica!

Aveți un nume românesc, Stanescu. Ați avut vreodată dificultăți sau obstacole când ați spus că aveți origine română, în viața profesională sau personală?

Cristina Stănescu: Numele meu de familie a fost mereu un motiv de curiozitate. Atunci când a sosit valul de infracțiuni ale oamenilor de origine română sau ale romilor, din fericire eram deja jurnalist și nu aveam probleme. Într-adevăr, de curând am descoperit cu plăcere că am fost și un motiv de mândrie pentru mulți români care cunoșteau că sunt româncă și se simțeau arătați cu degetul din cauza știrilor. Astăzi râd de asta, mai folosesc autoironia ca să stigmatizez eu numeroasele clișee odioase. De exemplu, zic în glumă, ai grijă când mă prezinți soțului tau, eh fetele din Est sunt ușuratice! Dar apoi le explic că la Brașov, la concerte, seara, sunt mame cu copii de 5 ani în brațe, ascultând muzică clasică, iar la Milano sunt la Playstation! Le explic că în România există mult mai multă cultură decât în ​​Italia!

Credeți că acea perioadă de „romenofobie”, de frică de români, s-a încheiat?

Cristina Stănescu: Odată cu războiul din Ucraina s-a văzut cât de mare inimă au românii, în primirea refugiaților. Sper ca așa să se termine definitiv stigmatizarea românilor!

De câte ori ați fost în România? Care este locul preferat sau unde ați vrea să mergeți?

Cristina Stănescu: Am fost de câteva ori în România. Prima dată în octombrie 1989. Apoi acum zece ani, când tatăl meu s-a îmbolnăvit. Aș dori sa vizitez toată România. Mai ales cele mai sălbatice zone, munții, Delta. Am descoperit acea insula, Ada Kaleh, cine știe câți români știu de existența ei? Ce poveste minunată e aceea!

Cum a fost primit romanul?

Cristina Stănescu: Cartea a fost primită cu mare interes de la început! De asemenea, sper ca o editură română să vrea să o traducă și să o publice. Ar fi o mare mândrie pentru mine, să o prezint în România și să-i duc pe cei doi copii ai mei să cunoască țara bunicului lor! Lor le-am dedicat-o pentru că mi-am dorit să cunoască istoria și rădăcinile lor românești, de o bogăție enormă!

Care a fost cea mai mare satisfacție asociată cu cartea?

Cristina Stănescu: Cea mai mare satisfacție a mea a fost reacția unei rude, de 90 de ani, care acum locuiește la Londra. Fără să-mi spună, a citit cartea și m-a sunat spunând că părinții mei ar fi mândri de mine! Așa că am sărbătorit cumpărând o nouă piatră funerară pentru bunica mea. Fotografia o înfățișează la 16 ani, când era o fată frumoasă… care într-o zi a cunoscut o ghicitoare, țigancă, ce i-a prezis o viață incredibilă, într-adevăr!

Susține publicația noastră!

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Ai nevoie să trimiți bani acasă?

Transfer GO