Duminică, 9 octombrie, se împlinesc 59 de ani de la dezastrul din 1963, când aproape două mii de oameni și-au pierdut viața în nordul Italiei, în zona Văii Piave, după ce apele Barajului Vajont au inundat mai multe localități din preajmă.
Situat în valea râului Vajont, sub Monte Toc, la 100 de kilometri nord de Veneția, Barajul Vajont era unul dintre cele mai înalte baraje din lume. În seara de 9 octombrie 1963, la ora 22:39, în timpul umplerii inițiale, o alunecare de teren de pe muntele Toc a provocat un mega-tsunami în lacul barajului. Apa a depășit zidul barajul într-un val de 250 de metri, ducând la distrugerea completă a mai multor sate și la 1.917 decese, dintre care 487 copii.
Prima localitate, Longarone, a fost acoperită complet de ape, precum și câteva cătune din apropiere. Numărul morților a ajuns la 1.917, dar numai în jur de 700 au fost identificați. Furia apei a făcut unele trupuri de nerecunoscut.
În acea seară, multe dintre victime urmăreau finala Cupei Europei, în care se confruntau echipele Real Madrid și Glasgow. Apa, înainte de a se prăbuși în Valea Piave, a provocat o deplasare a aerului care ar putea fi comparată cu consecințele exploziei unei mici bombe atomice, de aceea unele dintre persoanele decedate au fost găsite nude, cu hainele luate de vânt.
Barajul Vajont a fost conceput în anii 1920 și construit între 1957 și 1960 de către Società Adriatica di Elettricità (SADE), la momentul naționalizării furnizării și distribuției energiei electrice în nord-estul Italiei. În 1962 barajul a fost naționalizat și a intrat sub controlul ENEL ca parte a Ministerul italian pentru lucrări publice.
Deși barajul în sine a rămas aproape intact și două treimi din apă a fost reținută în spatele acestuia, alunecarea de teren a fost mult mai mare decât se aștepta și impactul a provocat inundații masive.
Tragicul eveniment de la 9 octombrie 1963 a avut loc după ce compania și guvernul italian au ascuns rapoarte și au respins dovezile că Monte Toc, în partea de sud a bazinului, era instabil din punct de vedere geologic. Nu au luat în considerare numeroase avertismente, semne de pericol și evaluări negative, iar eventualele încercări de a controla alunecarea de teren prin scăderea nivelului lacului au venit atunci când alunecarea de teren a fost aproape iminentă.
Jurnalista Tina Merlin a semnalat printr-o serie de articole că ceva nu este în regulă. Chiar înainte de încheierea lucrărilor, alertase pericolele la care avea să fie expusă populația zonei din cauza instabilității terenului. Ea a documentat, reînnoindu-și apelul, prima alunecare de teren din 4 noiembrie 1960. În replică, SADE a decis să o denunțe pentru defăimare, în timp ce autoritățile au cenzurat un interviu cu ea lansat la televiziunea franceză „L’Unità”. După accident Tina Merlin a transmis: „Mă simt vinovată că nu am făcut mai mult pentru a preveni ca această tragedie să se întâmple”.
