Ca Liliana și ca Viorica, femei românce trecute de prima tinerețe dar vesele, harnice și pline de viață, sunt multe plecate din România. Frumoase la chip și la suflet, s-au înărmat cu o răbdare de fier și cu o ambiție de invidiat și au luat drumul străinătății. Au ajuns în Italia, unde îngrijesc de mulți ani bătrâni, unii cu diverse patologii, iar ceea ce ne-a uimit la aceste doamne a fost curajul de a povesti public despre ele, despre viața și munca lor, ca niște femei mulțumite de sine, care împărtășesc din experiența proprie și celorlalți.
În cadrul campaniei „Sunt badantă și mi-e bine”, am vorbit cu Liliana Troea și Viorica Avram, două românce care muncesc în Italia ca badante și care pot fi exemple de responsabilitate și integrare:
„Mă numesc Liliana, vin dintr-o comună din județul Suceava și vă voi povesti câteva frânturi din viața mea de emigrant. În urmă cu 10 ani am hotărât să îmi încerc norocul în străinătate și am luat drumul Italiei. Nu cunoșteam limba, nu aveam noțiuni sanitare necesare activității de îngrijire a bolnavilor, dar aveam ambiție multă și dorința de a realiza și schimba ceva în viața mea. Și așa am plecat spre Milano, unde am mers să o înlocuiesc pe sora mea care lucra deja de câțiva ani în peninsulă.
Am ajuns la locul de muncă și-am intrat în camera bătrânei pentru care trebuia să lucrez. În fața ochilor aveam un pat înconjurat de aparate medicale iar pe pat, întinsă, o bătrână cu chip de înger, bolnavă de scleroză multiplă. Două zile am stat cu sora mea care mi-a arătat cum funcționau acele mașinării de care, sincer, la început îmi era frică. Dar m-am familiarizat repede și totul mi s-a părut mai ușor.
La aproape două luni de când lucram acolo, bătrâna a avut o criză și era cât pe ce să fiu martoră la moartea sa, dar am avut prezență de spirit și tărie de caracter și am reușit să o țin în viață până la sosirea ambulanței. Eram mândră de mine, de ceea ce făcusem, salvasem o viață! Am lucrat acolo până când bătrânica a plecat spre o lume mai bună, iar familia ei m-a ajutat apoi să îmi găsesc alt loc de muncă, pentru o persoană cu aceeași boală. Eram deja recunoscută pentru experiența, profesionalismul și responsabilitatea cu care îmi îndeplineam sarcinile.
În anul 2013 aveam să încep un nou capitol, începusem lucrul cu o persoană vârstnică bolnavă de Alzheimer. Era ceva diferit și nou pentru mine, un nou început, o nouă experiență. Dar ambiția mea m-a ajutat și de această dată, m-am înscris la un curs de calificare în domeniu și mi-am aprofundat cunoștințele în materie de asistență personală pentru bătrânii afectați de demență senilă, Alzheimer și Parkinson. Am lucrat astfel, 5 ani cu o bătrânică afectată de Alzheimer dar precizez că am avut tot ajutorul din partea familiei sale. Vă spun cu mâna pe inimă că îmi place ceea ce fac, îmi place munca mea deoarece fiecare zi îți aduce ceva nou, trebuie să găsești mereu resurse și răspunsuri pentru a depăși diverse dificultăți.
Am schimbat în 10 ani patru locuri de muncă și peste tot am fost respectată și apreciată. Țin legătura cu toate familiile și asta mă mulțumește, pentru mine locul de muncă nu este doar un câștig material, este mulțumirea mea pentru experiența acumulată, este zâmbetul celui bolnav, aprecierea din partea familiei sale. Să pleci de la casa ta, din țara ta, este greu, dar odată ce te integrezi, când ești satisfăcut de munca ta, totul devine mult mai ușor.
Viața mea s-a schimbat radical, am realizat și materializat multe dorințe și mă simt împlinită.
Tot patru locuri de muncă a schimbat și Viorica Avram în Italia și tot ca badantă. Muncește mult dar nu se plânge și știe să-și găsească pasiuni care să-i ocupe tot timpul liber
„Sunt din Bacău și am venit în Italia în anul 2005. Am avut 4 locuri de muncă, pot să vă spu că la fiecare dintre ele am dus-o foarte bine. Am lucrat mult și fără liber, a fost alegerea mea și.. mi-e bine.
Acum lucrez într-un sătuc din Piemonte, lângă Torino, într-un loc cam izolat, fără vecini și fără alte cunoștințe dar o duc foarte bine, iar salariul este pe măsură. Îngrijesc o femeie în vârstă de 72 de ani, are poliomelită. Alături de noi locuiește cumnatul ei cu familia și ne întâlnim zilnic la prânz, ei au bucătăreasă în casă așa că eu nu gătesc niciodată la amiază. Copiii mei pot veni oricând la mine, în vizită, și am foarte multe prietene cu care vorbesc zi de zi la telefon. Am mai făcut un bănuț croșetând, am împletit, am făcut goblen sau croitorie, aici am foarte mult timp să lucrez, am făcut și păpuși și am participat la diverse opere de caritate cu familia de italieni unde lucrez.
Ce să spun, să pleci departe de casa ta nu e ușor, să ții piept tuturor problemelor care se ivesc în viața asta de emigrant este dificil dar acum, după mulți ani de când sunt aici, pot spune: da, sunt badantă. Și mi-e bine!
