„Mama a plecat atunci când aveam cea mai mare nevoie de ea”, destăinuirile fiului unei emigrante românce

Ploua în ziua aceea. Inițial am stat cu capul sub pernă ca și cum ploua în casă dar de fapt nu vroiam să aud pașii mamei care se îndreptau spre autocar. Și mi-am șters bărbătește lacrimile, doar aveam buletin, mă credeam bărbat în toată firea!

Mama întotdeauna a iubit ploaia spunându-mi că aceasta îi aduce pe oameni mai aproape, într-o liniște acompaniată doar de sunetul picăturilor ei, iar oamenii ar renunța la cuvinte încercând să se exprime prin zâmbete, sperând că dacă vor zâmbi mai mult, soarele va răsări de după nori.

Mama stătea în ușă cu vreo două bagaje, ofta privind ploaia de afară nedorindu-și ca aceasta să-i împiedice plecarea. „Vezi mamă”, zic eu, „uneori ploaia îi mai și desparte pe oameni, asa cum cad și picăturile din nori. Apoi, ne irosim cu așteptarea.” Mama vroia să spună ceva dar de emoție își înghițea cuvintele, era obosită, nu avuse deloc somn în ultimele seri. „Mama va fi mereu alături de tine, să nu uiți asta scumpul meu fiul”, și m-a luat în brațe sărutându-mă pe frunte iar ochii ei îmi umezeau bărbia. „Iar dacă într-o zi va ploua” continua ea, „cel mai frumos lucru este să mergi prin ploaie, nu există ploaie care să te oprească să atingi soarele, să nu uiți asta.”

Cerul era în continuare închis fiind o oră matinală de iarnă și am rămas în ușa casei să o privesc cum își face drum prin bălțile formate din cauza ploii. Priveam înainte – era mama plecând cu tot cu lacrimi și cu o parte din mine, parte cu care nu m-am mai reîntâlnit niciodată, cu acea parte care făcea boacăne copilărești, care adormea în brațele ei, care îi dedica poezii și texte frumoase, făcând-o cea mai fericită mamă!

Eu, cel care a rămas în ușa casei, nu aveam în ochi decât griul cerului, poate puțin din roșul rujului folosit de mama și de verdele ochilor ei.

Până să plece mi-a vorbit întruna de viitorul nostru, un viitor sărac, foarte sărac în țara noastră. Viitorul nostru putea fi unul mai bun doar printr-un sacrificiu reciproc, la care ar fi trebuit să contribuim amândoi. Am învățat astfel să trăim singuri, separați, departe unul de celălalt. O „aventură nefericită” care ne-a oferit bani dar în același timp mai multe riduri și fire albe mamei mele. Iar mie, mi-a oferit o personalitate puternică prin care am învățat să am încredere doar în mine. Pentru că nu mai era nimeni în jurul meu.

Știu că mulți fii sunt în situația mea, multe familii își văd viitorul nu acasă ci într-o țară străină, un viitor care presupune sacrificiul enorm de a lăsa în urmă ceea ce iubești. Mama a plecat în Italia unde avea să câștige de câteva ori mai mult decât ar fi câștigat în România. Dar dacă cineva m-ar întreba care a fost momentul cel mai dureros din viața mea i-aș răspunde: plecarea mamei mele când eu aveam cea mai mare nevoie de ea.

(Fragment dintr-un text scris de fiul unei mame emigrate din România)

 
 
 
Formația Ritmix din Torino