Mesajul unei românce care a lucrat ca badantă în Italia: „Au trecut anii pe lângă mine, iar acasă nu mai este nimic ca înainte”

Postarea unei românce, care a lucrat 13 ani în Sicilia ca îngrijitoare, a obținut sute de like-uri și distribuiri într-un grup de profil, ajungând la sufletul conaționalelor noastre. Aurelia Cristea are o poveste de viață care ar putea fi subiect de film. Un film în care sacrificiul și durerea unei mame care și-a pierdut fiica, moartă după ce a fost lovită de o mașină pe trecerea de pietoni, s-ar împleti cu dăruirea de sine și devotamentul cu care își crește acum cele două nepoțele rămase fără mamă.

Fără serviciu și cu două fetițe gemene care în toamnă vor merge la școală, Aurelia se luptă din greu să facă față greutăților materiale, copleșită fiind și de tristețea care acum un an i-a invadat sufletul. „Trăiesc prin ele și pentru ele”, ne-a mărturisit Aurelia.

Aurelia Cristea cu nepoțelele Rebeca și Roberta

Postarea Aureliei e despre întoarcere și reintegrare, despre singurătate și despre locul pierdut, pe care cândva îl numeai „acasă”.

Redăm mai jos textul semnat de Aurelia Cristea:

Sunt o ex-badantă, am lucrat 13 ani în Italia. Un mare necaz m-a făcut să mă întorc acasă definitiv, moartea unei fiice. Am rămas definitiv să cresc două nepoțele gemene. În Italia am lucrat și cu contract, și fără contract, în Sicilia, unde știți cum se plătește.

Când eram în Italia sufeream îngrozitor, ca voi toate, când erau sărbători si nu eram aproape de cei dragi. Mergeam odată pe an acasă, iar în fiecare concediu vecinii sau prietenii mă întrebau când pleci? Nimeni nu m-a întrebat dacă m-am întors definitiv. Mă simțeam ca o străină, copiii la casele lor, oamenii nu mai erau aceiași. Ăsta este rezultatul îndepărtării de casă, prețul străinătății. Unele din voi poate ați fost mai norocoase, ați avut familia lângă voi.

Cu anii petrecuți departe am pierdut multe momente frumoase pe care nu le putem aduce înapoi și chiar persoane dragi, în cazul meu părinții și fiica, toți trei în zile de sărbători, trei înmormântări în trei ani.

Au trecut anii pe lângă mine, au trecut anii pe lângă noi, iar acasă nu mai este nimic ca înainte. Multe dintre noi suntem bolnave, altora li s-au destrămat familia. Multe, deși au o vârstă, continuă să muncească, au probleme care se țin lanț, pot, nu pot, merg înainte. Uneori suntem judecate nu doar de străini, chiar si de cei dragi si dezamăgirea si tristețea ne urmăresc pretutindeni.

- Continuarea articolului după publicitate -

Dar sfatul meu pentru toate voi este: nu vă abandonați, nu uitați de voi, nu lăsați depresia să vă omoare! Știu atâtea povești de la colege care după toate sacrificiile (deși e urât acest termen) pot spune mai bine după datoria de mamă, soție, fiică, bunică, pe care ați avut-o, având grijă ca celor dragi să nu le lipsească nimic, opriti-vă o clipă, priviti-vă în oglindă și întrebați: Cu mine cum rămâne?

Spun asta pentru că multora s-a întâmplat să fie dezamăgite de cei dragi care v-au reproșat: Ce-ai făcut pentru mine? În acel moment simți că-ți cade cerul asupra ta, ei uită că le trimiteai colete, bani și că tu, dragă badantă, nu mâncai, nu dormeai și așteptai momentul ca ei să primească coletul să-i auzi ce fericiți erau de cele trimise sau de bani. Atunci respirai liniștită, uitai de nopțile nedormite, uitai de durerile tale, te simțeai împlinită și aveai curaj să mergi mai departe.

Dar repet din nou, aveți grijă și de voi, de sănătatea voastră. Eu sunt la pământ, dureri de oase îngrozitoare, probleme cu inima, insomnie etc. M-am lăsat pe ultimul loc, punând pe primul loc familia. Acasă, la întoarcerea definitivă, pe care o așteptați cu bucurie, nu este nimic roz. Aparte că pierdem părinții, unele din noi, pierdem și liniștea sufletească.

Deși unii ne critică că am fost așa mult plecate, ne lovim și de indiferența celor la care nu te aștepți și parcă simți răceala lor sau poate este o doar iluzie sau oboseala acumulată cu îngrijirea bătrânilor.

„Reintegrarea” în familia noastră nu este ușoară, vă spun din proprie experiență. Ajungi să fii privită altfel, să nu mai ai prieteni, să nu-ți mai găsești pacea de odinioară. Cu timpul te obișnuiești, dar te vei simți singură, la fel ca prin străini. Nu zic că este la fel pentru toate, unele nici nu recunosc, dar vă spun eu că străinătatea pe care noi am ales-o, ne schimbă și pe noi, și pe cei de-acasă.

Vă doresc tuturor multă sănătate, răbdare celor care continuati încă să munciți și nu uitați cât sunteți de importante, nu vă abandonați și, mai ales, fiți unite!”

Susține publicația noastră!

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos