„Don Nicolae, Gigantul Bun, îndrăgit de copii”, așa îl definesc jurnaliștii de la publicația Frontiera din Rieti pe românul Nicolae Zamfirache preot paroh din Apoleggia, San Liberato și Bivio di Cantalice, director la Casa Buon Pastore. „O figură a unui preot ocupat pe mai multe fronturi, care a sosit din România după ce a aflat despre criza vocațiilor din țara noastră.”
„Copiii mă numesc Gigantul Bun”, mărturisește preotul Zamfirache pentru sursa citată și este mândru de legătura sa specială cu cei mai mici dintre enoriași. „Mai întâi se sperie de înălțimea mea” – spune el – „dar odată depășit obstacolul diferențelor fizice, devenim buni prieteni.”
Născut și crescut în România, Don Nicolae afirmă că a simțit vocația de a deveni preot încă de când era adolescent: „Aveam 15 ani și în timpul vacanței de vară, am avut ocazia de a petrece mai mult timp cu un văr de-al meu, care de un an participa la cursurile unui seminar. Prin el am reușit să am o mică experiență spirituală care mi-a plăcut foarte mult, apoi am decis să merg și eu la seminar.”
După primii doi ani de universitate din România, tânărul Nicolae, după exemplul unui preot care se întoarcea dintr-o experiență spirituală din Italia, decide să ia drumul spre Peninsulă: „Mi-a povestit despre criza profesională italiană și despre lipsa de preoți, așa că, după o lungă reflecție, mi-am dat seama că probabil aici, în Italia, era nevoie de mine mai mult decât în țara mea.” Era în anul 2007, iar don Nicolae nu a întâmpinat nici un obstacol în intenția de a se stabili la Rieti. „Am avut norocul să fiu însoțit de un tată spiritual, român ca și mine, care m-a ajutat să depășesc barierele culturale și să mă integrez bine în comunitate.”
Dar ziua de 29 septembrie 2011, este ziua pe care părintele Nicolae nu o va uita niciodată, atunci când a avut loc hirotonirea preoțească în catedrala din Rieti, cu episcopul de atunci Delio Lucarelli: „A fost de neuitat, am simțit o deosebită afecțiune și recunoștință față de Domnul, față de membrii familiei mele, de părinții spirituali și de toți cei care m-au susținut în această călătorie spirituală a mea.”
Primul angajament pastoral al preotului român Nicolae Zamfirache a fost la parohia Regina Pacis, în calitate de asistent: „Am avut o primire călduroasă de la enoriași, am găsit o a doua familie acolo și au fost, de asemenea, foarte răbdători cu privire la dificultățile mele în învățarea limbii italiene”. Apoi vine experiența, poate cea mai intensă pentru părintele Nicolae, care îl duce în satul numit Casette di Rieti unde a rămas ca pastor timp de cinci ani, ani plini de entuziasm și amintiri legate în special de copii. Jocurile de fotbal, călătoriile, primele comuniuni și multe alte momente rămân gravate într-un album plin de gânduri și imagini pe care copiii săi au dorit să i-l dea la sfârșitul mandatului său la Casette. Un album cu fotografii păstrat cu mare grijă: „Această carte este obiectul care mă reprezintă cel mai mult: acești copii i-am văzut crescând, iar frazele afectuoase care mi le-au dedicat îmi umplu inima de bucurie și mulțumire de fiecare dată când le citesc.”
Viața pastorală a părintelui Nicolae primește o doză de mare încredere o dată cu sosirea în fruntea diocezei a episcopului Domenico Pompili: „O persoană foarte importantă pentru mine, un om care știe să recunoască potențialul preoților săi, oferindu-le posibilitatea de a crește și de a dezvolta virtuți pe care, uneori, nici măcar ei nu credeau că le au.” Mons. Pompili a încredințat lui Don Nicolae postul de director la Casa del Buon Pastore și slujirea în trei parohii: San Liberato, Bivio di Cantalice și Apoleggia. Și acolo nu a avut nici o dificultate să câștige simpatia și afecțiunea micuților săi prieteni, care au rămas uimiți de zâmbetul său bun și de atitudinea calmă: „Am implicat copiii participanți la cursurile de catehism să formeze un mic cor, îmi place să comunic cu ei și să-i implic în diverse activități, suntem mulțumiți când facem lucrurile împreună.”
Sentimentul de protecție și afecțiune pe care preotul Zamfirache îl simte pentru cei mici este înțeles și atunci când privești copiii în timp ce se agață de veșmintele lui, uneori ajungând abia la înălțimea genunchilor săi. „Gigantul Bun” se uită la ei și zâmbește, iar dacă nu este asta fericirea, cu siguranță suntem foarte aproape de ea!
Sursa: Frontiera Rieti
