Mihaela, o româncă în vârstă de 43 de ani, care trăiește în Trevi provincia italiană Perugia din Umbria, împreună cu soțul ei și copilul lor, în vârstă de șase ani și jumătate, a trecut printr-o lungă perioadă de chin și disperare.
Suferind de insuficiență renală, conaționala noastră a fost nevoită să îndure ani de dializă și așteptări interminabile pentru un transplant de rinichi.
„Nu mi-am numărat viețile pe care le-am trăit”, a spus ea pentru ziarul Corriere della Sera. „Contează doar faptul că acum pot să le povestesc.”
De două ori a fost găsit un rinichi compatibil, dar, din cauza faptului că era considerată „hiperimună”, organismul său slăbit nu putea accepta noul organ.
Însă soarta i-a surâs în cele din urmă Mihaelei, când oamenii de știință suedezi au venit în ajutorul ei.
A avut astfel acces la o terapie inovatoare, care permite pacienților cu un sistem imunitar foarte sensibil să primească un organ donat printr-un proces de „desensibilizare”.
În Italia, aproximativ una din 10 persoane aflate în dializă sunt considerate „hiperimune”. Această nouă terapie le oferă însă o speranță pentru o viață mai bună.
Mihaela a fost operată la Padova de către chirurgul Lucrezia Furian. Despre starea ei actuală, conaționala noastră a mărturisit:
„La cinci luni de la intervenție, mă simt bine. Nu sunt genul de persoană care se plânge. Am avut o viață dificilă și, dacă m-aș fi plâns, nu aș fi avut forța să reacționez.
În schimb, am crezut întotdeauna că, mai devreme sau mai târziu, o soluție va apărea și nu mi-am pierdut curajul, chiar și atunci când vedeam în jurul meu medici tot mai puțin optimiști și rude resemnate.”
Mihaela a început dializa la data de 13 martie 2000, iar în 2003 a primit primul ei transplant de rinichi, care, din nefericire, nu a avut succes.
În cele din urmă, după ani de dializă și tratamente, operația inovatoare de transplant a avut loc.
Reflectând asupra trecutului, românca a povestit despre copilăria ei în România, unde trăia la țară cu familia sa.
„Eram o năzdrăvană și, împreună cu sora mea mai mare, făceam tot felul de năzbâtii. Într-o zi, m-am urcat într-un copac de cireșe ca să culeg cele mai coapte fructe și am căzut de la 16 metri înălțime. î
Aveam 10 ani. Am avut oase rupte și hemoragii. Toată lumea se întreba cum de mai eram în viață.
Acum nu mai mănânc cireșe. La trei ani, sora mea lovit din greșeală în cap cu o lopată, în timp ce ne jucam în grădină. Problemele cu rinichii au început când aveam 16 ani.”
Mihaela a învățat multe din această experiență dificilă și acum se consideră mult mai atentă în viață.
„În trecut, nu mă cruțam și acceptam orice fel de muncă în Italia pentru a mă întreține”, a spus ea.
Dar, cel mai important lucru pe care l-a învățat de-a lungul luptei sale cu boala este importanța donării de organe.
„Când murim, nu ne mai sunt de folos organele. Lăsându-le la dispoziția comunității înseamnă a oferi speranță multor persoane.
Am decis să donez tot ce mai poate fi folosit de la mine: țesuturi, cornee. Păcat că nu pot dona și organe, dar acestea au suferit prea mult pentru a mai fi funcționale. Dializa este groaznică.
Este ca și cum ai trăi într-o închisoare. Nu există vacanțe, pentru că ești nevoit să rămâi în apropiere de centrul de terapie.
Sper că cercetarea va avansa rapid și va oferi speranță celor care, la fel ca mine, nu aveau prea multe șanse.”
Datorită cercetării suedeze, compatrioata noastră, precum și alte persoane care se confruntă cu situații similare, au acum o nouă șansă la viață.
Emoționanta poveste a Mihaelei ne amintește că trebuie să apreciem și să nu ne neglijăm sănătatea, dar și să ne folosim resursele pentru a-i ajuta pe ceilalți.
