Sunt bătrânii României, unii bolnavi, alții triști, cu gândul la copiii care au plecat în lume, cu povești de viață care impresionează, cu amintiri care dor la bătrânețe, atunci când nu au cui să le destăinuie.
În țara noastră bătrânii sunt lăsați să moară singuri în casele lor. Sunt mulți, dar nimeni nu știe de ei, pentru că statul român nu este interesat prea mult sau chiar deloc de situația grea a pensionarilor noștri. După ce și-au crescut copiii, aceștia au luat drumul străinătății. Pe unii părinți bolile îi țin captivi în casă, pe alții sărăcia îi doboară. Dar mai mult decât orice îi doare singurătatea.
Sute de bătrâni zac în spitalele din România, uitați de rude în azile, abandonați de familie, sau chinuiți în propriile case. Sistemul de asistență socială este depășit. Acolo unde există centre pentru vârstnici, condițiile lipsesc, locurile sunt limitate, iar pensiile prea mici ca să acopere cheltuielile. În România, fiecare asigurat are dreptul la 90 de zile de îngrijiri medicale la domiciliu gratuite, decontate de Casa de Asigurări. Pentru aceasta, Casa de Asigurări apelează la furnizori privaţi, care primesc 75 lei pe zi de pacient, în primele 42 de zile din cele 90, şi 50 lei pe zi, de pacient, pentru următoarele 48 de zile. Câți dintre bătrâni au parte de aceste servicii? Foarte puțini! Cei mai mulți se luptă cu boala și neputința și își așteaptă sfârșitul. Sau, cei mai norocoși dintre ei, își așteaptă copilul de departe, din străinătate…
Despre părinții care au fost și nu mai sunt, citeam pe Facebook, într-un grup de femei românce din Italia.
În textul publicat de Lăcrămioara Tarhon, o bucovineancă stabilită în Italia, aceasta își exprima emoțiile, dorul și nostalgiile pentru părinții săi care au părăsit această lume:
Eram micuță și plecam la joacă, iar mama îmi striga: „Să nu stai mult, să vii repede acasă!”
Am crescut, ieșeam cu prietenele la o plimbare, iar mama îmi striga: „Lăcrămioara, să nu stai mult, să vii repede acasă, să te întorci până asfințește soarele!”
M-am căsătorit, ieșeam cu soțul să ne întâlnim cu prietenii, mama ieșea după noi și ne spunea: „Măi, copii, să nu stați mult, că ne este urât fără voi.”
Am plecat în Italia, mama, în curte, cu ochii șiroind de lacrimi, cu un firicel de voce, mi-a șoptit: „Fata mamii, să nu stai mult, să te întorci casa, că noi suntem bătrâni și tare greu o să ne fie singuri!”
Ne-am întors din Italia pentru prima dată după 3 ani; părinții erau mai bătrâni, mai slabi, dar bucuria de a ne revedea le-a dat forță. Când am plecat, bătrâna mamă ne-a spus iar, cu aceeași voce șoptită: „Să nu stați mult… Veniți acasă măcar în fiecare an, că nu ne slăbește bătrânețea cât dorul de voi!”
Ne-am întors acasă anul următor, apoi celălalt și iar celălalt, iar cuvintele măicuței mele erau aceleași, numai spuse cu tot mai mult dor: „Să nu stați mult, să veniți repede acasă!” Și-am mers acasă, am stat cu ei când au avut nevoie de noi, dar tot nu a fost destul…
S-au stins de bătrânețe și numai Dumnezeu știe cât dor de noi au adunat în sufletul lor.
Acum, când sunt acasă și ies pe poartă, mă uit peste umăr, în spatele meu, și-aș da orice să mai aud aceeași voce care îmi spunea „Să nu stai mult, să te întorci acasă…”
Lăcrămioara Tarhon, Torino
