Anna Barbera, unul dintre primii copii din Europa de Est adoptați de familii italiene după căderea comunismului, a decis să își împărtășească povestea de viață într-o carte intitulată „Andreea Baev. Nata adulta con occhi da bambina” (Andreea Baev. Născută adultă cu ochi de copilă – Europa Edizioni).
Adoptată de Pietro Barbera și Caterina Calabrò în 1990, Anna dorește să aducă în atenție experiențele copiilor orfani și dificultățile prin care au trecut aceștia, relatează Tempo Stretto.
Anna a ajuns în localitatea Saponara, provincia Messina din Sicilia, la data de 13 ianuarie 1990, la vârsta de numai șase ani și jumătate, după un proces de adopție care a durat aproape trei ani.
„Am ajuns la Saponara, satul care m-a primit, după ce părinții mei m-au urmat în procesul de adopție timp de aproape trei ani.
Înainte nu puteau să mă adopte deoarece sub regimul comunist al lui Ceaușescu în România nu se putea face nimic.
După ce a căzut zidul, mulți copii ca mine, inclusiv din Balcani și din alte țări, au fost adoptați.
Pentru a mă aduce în Italia au strâns mulți bani, toți împreună. Nu era simplu în acea perioadă. Pentru mine a fost ca și cum aș fi fost adoptată de întregul Saponara”, a povestit tânăra.
Adopția ei a fost un eveniment deosebit, atrăgând atenția presei și implicând comunitatea locală în strângerea de fonduri necesare.
„Și apoi, când am ajuns cu avionul ministrului de Externe, a fost și o transmisiune televizată în direct.
În carte mă întreb adesea: de ce eu? Nu știu să explic. Au vorbit despre asta multe ziare. Mama mea a fost un fel de promotoare, deoarece a implicat și alte familii.
Au devenit pionieri în adopțiile de copii din Europa de Est. A luptat mult și nu doar pentru mine, ci pentru toți cei care puteau veni aici în Sicilia”, a mai precizat ea.
În carte, Anna descrie viața sa în orfelinatul din România și șocul cultural la sosirea în Sicilia.
„Acolo eram maltratați, nu ni se dădea mâncare sau nu ne lăsau să vorbim. Îmi amintesc sunetele războiului, dar și frica de tot, inclusiv de mare.
În toate acele înregistrări eu plâng: nu mai văzusem niciodată atâția oameni în jur și cei pe care îi avusesem până atunci mă băteau”, relatează Anna.
Integrarea în noua sa familie și comunitate a fost un proces dificil, marcat de frică și neîncredere.
„A durat cam un an să îmi treacă frica. În acele luni, când îmi aduceau jucării, le aruncam, dar pentru mine cel mai mare cadou era mâncarea.
Cu timpul, m-am deschis către oameni și am început să cer compania cuiva, dar a durat doi ani să încep să vorbesc”, a mai povestit tânăra de origine română..
Copilăria și adolescența au fost, de asemenea, provocatoare, fiind adesea ținta insultelor și discriminării.
„Mă insultau sau mă tratau rău, dar nu înțelegeam bine aceste mecanisme. Cineva îmi spunea să mă întorc în România, mă numeau ‘miss bețisor’ pentru că eram înaltă și slabă la 9-10 ani. Nu am ajuns niciodată să îi urăsc pentru asta, dar a fost dificil să mă fac înțeleasă”, a explicat ea.
Ca adult, Anna a continuat să răspundă provocărilor cu fapte. „Am făcut teatru, cânt, scriu poezii, acum am scris o carte, predau, am studiat mult, am făcut un master, am lucrat în spital.
În această carte povestesc despre toate acestea și despre modul în care sunt astăzi profesor pentru copii care sunt cum eram eu acum treizeci de ani”, a mai adăugat Anna.
Scopul ei principal este de a transmite un mesaj de speranță și de a da voce copiilor adoptați și celor care nu au reușit să plece din România.
„Vreau să dau speranță, pentru că este adevărat că fiecare dintre noi suferă și se confruntă cu probleme.
Vreau să dau voce tuturor acelor copii care, ca mine, au fost adoptați și celor care sunt îngropați în România, care nu au reușit să plece, care au murit acolo unde ne-am născut”, a afirmat ea.
Anna își dorește să afle mai multe despre originile sale și nu exclude posibilitatea unei adopții în viitor.
„Nu mi-ar displăcea să aflu dacă am frați, surori, de ce s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat și dacă părinții mei biologici mai trăiesc.
În ceea ce privește viitorul, nu exclud posibilitatea unei adopții. Dacă aș avea un partener care să își dorească asta, mi-ar plăcea. Știu că nu este ușor, dar aceasta a fost mereu una dintre dorințele mele”, a conchis Anna.
