Poezia zilei: „Dezmoșteniții” – Nicolae Beldiceanu

Nicolae Beldiceanu (n. 26 octombrie 1844, Preutești, județul Baia – d. 2 februarie 1896, Iași) a fost un poet și prozator român. Citește mai mult…

Dezmoșteniții

Cât văd ochii peste lanuri, pentru cine ară pluguri,
Pentru cine sapă aur felurite meșteșuguri?
Mult folos aduce munca – e prielnică oricui;
Și cu toate-acestea-n lume nu e bine, pace nu-i…
Azi, cu brațe dezrobite, zămislesc atâtea goluri,
Încât lipsa crăinicește între cele două poluri…

De cînd vulpea, la tribună, luând glas de orator,
Lingușește bunătatea adormitului popor,
Mulți, de aprigă nevoie și de muncă zdrobitoare,
Fără strop de udătură, mor pe rodnice ogoare,
Banii ce se-ngroapă-n ladă, pe sărac nu-l folosesc,
În coșer, porumb s-adună: haine multe stăruiesc
Ne-mbrăcate, pe când turma cea de muncă zdrumicată,
Cât trăiește, foamea rabdă, umblă vecinic dezbrăcată…

Cine știe a colibei și amarul și necazul
Cine lacrimile vede, ce ca focul ard obrazul?
Mulți sunt cei ce stau pe drumuri fără pâine și desculți;
Din acei ce-și roagă moartea, sunt la număr încă mulți,
Când în sac nu au făină, când în vatră n-au cenușă,
Ce mai pot avea săracii? – doar gunoiul după ușă…
Apoi cum să aibă unii tot folosul și tot bunul?
Și ce-ar sătura o sută, să hrănească numai unul?

Sărăcie, ești bătrână ca și foamea… Tu ții minte,
De când ban cu ban se fură… Eu nu pot avea cuvinte
Lacrimi încă n-am destule, ca să plâng pe cei ce plâng…
Multe lipsuri, nevoi multe pe sărac de-aproape-l strâng,
Și nu are o zi bună el din leagăn pân’ la groapă;
Și pe zi cu zi, legiștii ce tribuna stăpânesc,
Pe hârtie ne dau pravili și dreptatea siluiesc…
Stropșind inima și mintea, ei joc gloatele-n arșic;
Legea le miroase-a carne și a sânge de mojic…
…………………………………………………………………
Pentru slujbă și favoare, ca un câne pentru os,
Un politic, lângă urnă, latră fără de folos…
Dar, zadarnic, lacrimi cearcă să mai stoarcă el din piatră,
Căci acum a suta oară știe lumea că el latră…

Cu o netedă câmpie, cum nu samănă priporul,
Tot așa nu se lovește nici stăpânul cu poporul…

Legiuire îmbătrânită, tu dai vina pe săracul,
Ce la zi de grea nevoie, rupt de foame, rupe sacul,
Dar gândească pravalistul: lucrătorul ce muncește
La stăpân întreaga vară, ce fel iarna se se hrănește?
Munca lor plătită este cu-a durerii pită neagră;
Cel bogat, sărac la cuget, din porumb – le dă pelagră…

Ce folos pentru știință e săracul în spital…
Lui ce-i trebuie viață? – Doctore, pe animal
Spintecă-l și-l cercetează, căci în slujbă ești chemat,
Nu să pribolești săracul, ci să vindeci pe bogat!

Ce primiți pe lucrul vostru voi, fierarilor sărmani,
Pentru lada-n care strânge cămătarul ai săi bani?
Voi, plugari făr’ de ogoare, pentru ce mai sămănați
Și rodiți prin munca voastră pânea care n-o mâncați?
Brațul omului e brațul cel mai ieftin: astăzi, voi
Nu plătiți nici jumătate cât perechea cea de boi…

Salahor, lipsit de vară, tu, prostitule țăran,
La stăpân munciți de-a una câte zile-s într-un an;
Apoi, sfintele duminici, vi se face capul toacă,
Când cu „Doamne miluiește” preotul minciuni vă toacă…
………………………………………………………………………………
Lucrați, oamenilor liberi, cum lucra odată robul,
Puneți piatră peste piatră, mari sudori vărsați cît bobul;
Rădicați palat științei, zidiți școli pentru boieri,
Ce-or găsi numai țăranii cu momița că sînt veri…

Hai, siliți, ridicați grabnic uriașele cazarme,
Și cetățile trufașe pentru oamenii de arme,
Ce-s meniți a fi cuțitul cel de om hăcuitor,
Când pe galonați îi prinde gustul aprig de omor.
Fericit acel ce scapă din război făr’ de picioare:
Regele, în loc de pîne, îi d㠖 crucea de onoare…

O, voi, dascăli ai minciunei, voi stăpînilor creștini,
Ce mulțimei răstignite împletiți cununi de spini,
De-ați avea de fiară unghii, foame de-ați avea cînească,
Ce datori sînt dezrobiții pentru voi ca să robească?
Nu mai puneți pe-ai lor umeri grele sarcini ca pe vită,
Încetați cu răutatea, căci îi duceți la ispită…

Voi, poeți, ce-n rime goale înșirați mereu palavre
Și-nchinați a voastre ode, cînd la niște sfinte javre,
Cînd, apoi, la comandirul mare peste ucigași…
Pana voastră cea pocită, steaua zilei murdărește;
Iar săracul, ce cu dreapta lui sudoare vă hrănește,
Blastămă figura voastră de slugarnice făpturi,
Care laudă în versuri omeneștile scursuri…
Nobile femei, cînd haina cu miresme o stropiți,
Oare știți a sărăcimei cîte lacrimi cheltuiți?
Din a văduvei pustie și nefericită casă,
Știți voi cîtă pîne fură peticul cel de mătasă?

Spuneți, idoli ai simbriei, voi, ce pe-ale voastre piepturi
Cu năprasnică mîndrie purtați aur și scumpeturi,
Cîte, muncii, brațe smulge droaia voastră cea de slugi?
Spune, vulpe diplomată, dihor ce pe om distrugi,
Cît timp vor mai fi pe lume săcerișuri de războaie,
Iar pe holda omenească, ucigașa de glonți ploaie?
Dumnezei, luminii dușmani, voi, ce-ntre pămînt și soare,
Stați ca nourii durerii, de întunecați popoare
Cu a voastră nedreptate și asprime – voi nu știți,
Că un timp în sînul mamei, vitei vă semăluiți?
Dar de vită și de oameni, ce vă pasă? – cînd azi totul
Vi se pleacă, cînd de muncă scăpat este numai mortul?
Îngrozitu-s-a pămîntul de așa prieteșug;
Pentru om și pentru vită, fierul dă și azi lanțug.
Căci e meșteră Puterea, și-a făcut cumplită lege,
După care, ca pe vită, știe bine să vă lege…
Și-apoi zic, nesocotiții, că voi liberi să trăiți
Sînteți – o, ce vorbe goale… sînteți liberi – să muriți…

Plînge glasul sărăciei ca un cîntec plin de jale…
Ascultați-l cum vă mustră, arătînd rănile sale;
Acest birnic al durerii – chip de vifor neguros,
El spre voi, cuțite parcă, din ochi zvîrle mînios!
Nu vă cere-a voastre scule, nu vă cere-a voastre bunuri,
Nici stăpîn el vrea să fie, peste săbii, peste tunuri,
Nu rîvnește el mărirea, cu tăiosul ei satîr,
Nici coroane, ce stau bine pe urechi lungi de catîr…

Crieri, instrumente oarbe, ce-ați ajuns a fi mașină,
Numai ca stăpînii voștri să trăiască în hodină…
Voi, ce trîntorilor, stofă de mătasă-nfiripați,
Și, drept haină, zdrențe numai de la dînșii căpătați;
Voi, ce marmoră cioplită pregătiți pentru palate;
Voi, prostiților de muncă, ce mari temnițe zidiți,
Ca în ele, pe gunoaie, voi amar să vă topiți…
O, calici de toată breasla, cum hrăniți pe toți sătuii,
Și cinstiți pe necinstiții, pe schilozii și tehuii?
Nu știți voi ce slabă este în putere strîmbătatea?
Limpeziți-vă la minte, cîntăriți-vă dreptatea.
Sută, cum lași tu pe unul, munca ta să o mănînce,
Și tu mie, cum lași suta, în durere să te-mbrînce?
Ei, ce scnimbă fiica voastră într-o carne de plăcere,
Pe cînd sînu-și pîngărește desfrînata lor muiere,
Vă iau pînea ce hrănește oasele și-al vostru sînge,
Iar voi stați, răbdați… și foamea de stomac cumplit vă strînge…

De-aș cutreiera pămîntul, codrii lui întunecați,
N-aș găsi eu nicăirea: lupi săraci și lupi bogați…
Numărați voi, care duceți greu nevoile pe umăr,
Cîte traiste sunt goale – și-ți vedea al vostru număr;
Ei sînt zece, sînt o sută, sînt o mie și mai mulți…
Dar ai voștri asupriții: milioane sînt desculți!
Ocean de sărăcie, de amar și întuneric,
Cînd ai tu a ta putere, de ce stai ca un nemernic?
Cînd ești suflet, cînd ești număr, pentru ce mai stai la gînd?
Înainte, înainte, milionule flămînd!

Nicolae Beldiceanu

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!