Plopii fără el
Pe lângă plopii fără soţ
Trec anii cu încetul
Şi ei ar fi aproape toţi
De n-ar lipsi poetul.
El nu a fost nici când era
Doar trecătoare copii
Împrejmuiau absenţa sa
Şi fără soţ toţi plopii.
La locul lor toţi plopii sunt
Foşnind cu tot firescul
Dar n-au nici sens şi nici cuvânt
Lipseşte Eminescu.
Aşa suntem toţi
Destinul ne-arată
Doar plopi fără soţ
Cu soţ niciodată.
Şi primăria-i are-n stoc
Şi-i numără într-una
Dar nu-i mai bate nenoroc
Şi nu-i foşneşte luna.
Nici primăvara nu dă sens
N-au vară, iarnă, toamnă
În jurul lor e-un gol imens
Ce Eminescu-nseamnă.
Iubita e acum pământ
Pe care-aleargă mânjii
Sau a ajuns o frunză-n vânt
Într-unul dintre dânşii.
Mai bine nici să nu-i vedeţi
Sunt nişte plute oarbe
Numai poetul din poeţi
În cer îi reabsoarbe.
Bat cât mai trist un gând din toţi
Frunzişul veştejescu-l
Pe lângă plopii fără soţ
Şi fără Eminescu.
Adrian Păunescu
