„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457, în luna lui aprilie, în săptămâna mare dinaintea Paștilor, veni Stefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică oaste. Și veniră asupra lor Aron Vodă la un părău sau apă cu numele Hreasca, la Doljești. Așa, goni Ștefan Vodă pe Aron Vodă din țară și rămase însuși domn prin silnicie”. Citește mai mult…
Visul lui Ştefan cel Mare
Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.
Şi melancolia trece gânditoare.
Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.
Inima-i zdrobită ca a lui oştire;
Ţara-i întristată ca a lui gândire!
Pe un colţ de piatră şade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.
Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.
Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.
Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,
Negre şi bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;
Cad ca două raze, dulci şi călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.
– “Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuşi el suspină şi s-a îndoit?
Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,
Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;
Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!
Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ţi-e lăsată!
Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!”
Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.
Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.
Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;
Iar la focul lunii, când mi se deşteaptă,
Vede-a lui oştire care îl aşteaptă.
Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopţii le vorbeşte lor:
– “Fraţilor de arme, fala romănească!
Dacă o să piară ţara părintească,
Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,
Cel puţin atuncea piară vitejeşte
Remuşcând toiagul care îl loveşte,
Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins,
Caută să muşte cel ce l-a atins!
Astfel e românul, şi-n a lui cădere
Cine îl răneşte, după dânsul piere!
Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!”
Mii de glasuri strigă… Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;
Stelele de aur mai cu foc lucesc
Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:
– “Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!”
Dimitrie Bolintineanu
