Povestea de suflet a unei „badante” românce din Italia: Sunt foarte tristă. Doamna mea, Alda, se simte rău…

Sunt foarte tristă… Doamna mea, Alda, se simte rău. Probabil a extenuat-o călătoria. Mă doare sufletul rău de tot, exact ca atunci când mama mea a plecat la ceruri, în negura timpului oprit. Am trăit alături de Signora Alda aproape 9 ani, mi-a fost și mamă, și bunică. Un suflet excepțional, un om frumos cum nicicând nu cred că voi mai întâlni, cel puțin aici, printre străini. Vreo 6 ani l-am avut alături și pe soțul dânsei, un om de-o inteligență rară, o adevărată carte de istorie… o carte de psihologie umană… de orice doreai să fie, era un povestitor înnăscut.

S-a prăpădit într-o săptămână. Am rămas doar cu Alda, l-am plâns amândouă. Am încercat cu toate forțele mele să-i ridic moralul, părea că se scufundase pământul cu ea. Cu timpul și-a mai revenit, s-a consolat cât de cât cu lipsa lui. Astăzi i-am văzut ochii mai fericiți ca niciodată, în ciuda faptului că era suferindă. Mi-a spus în șoaptă: „Enrico mă vrea, mă cheamă”… N-am fost în stare să-i adresez vreo vorbă, am tăcut… ne vorbeam doar cu ochii în timp ce eram în ambulanța care ne ducea la spital.

M-au ajutat foarte mult mult acești doi oameni, m-au primit în casa lor, în familia lor, fără a mă simți vreodată ca un intrus, și nu doar pe mine, ci și pe familia mea. Signor Enrico m-a forțat practic să fac școala de șoferi, îmi spunea mereu: „bimba, mașina ruginește în garaj”. M-a ajutat să-mi reîntregesc familia aici, să-mi angajez soțul, să-mi îndrum copiii spre școli bune.

Când fiica mea și-a luat licența i-am avut pe amândoi alături de noi, ca și cum ar fi fost membrii din familia noastră. După moartea lui, ar fi fost normal să-mi termin perioada de „badantă” în casa lor. „Nonna Alda” (bunica Alda – n.r.) era și încă sper că mai este o femeie puternică, fără probleme importante de sănătate.

Aveam în plan să las munca la fix (lucrătoare care locuiește la domiciliul persoanei îngrijite – n.r.), îmi găsisem un loc de muncă normal, cu 8 ore pe zi. Cu regrete și nostalgie în suflet am părăsit casa lor, cu dorința și încrederea de a începe o nouă activitate, o nouă perioadă lucrativă, care îmi permitea să fiu alături de familia mea care între timp se reîntregise aici, în Italia.

Totul a durat o săptămână, până m-am trezit cu un telefon de la Nonna Alda. Voia să-mi vorbească și ca atare m-a rugat să-i fac o vizită. „Negreșit!”, i-am răspuns și am dat imediat curs cu bucurie invitației. Trecuse doar o săptămână de când n-o mai văzusem, mi se părea un an și am aflat că și pentru ea era la fel. Îmi pregătise o cafea și ciocolată neagră, plăcerea mea din fiecare dimineață.

N-am apucat să-i spun nimic, că se repezise ea la mine cu tot felul de întrebări, una peste alta… Nu înțelegeam însă unde voia să ajungă și ce intenționa să-mi spună. Am oprit-o spunându-i să se calmeze… cu lacrimi în ochi mi-a spus simplu: „Te vreau înapoi, te vreau lângă mine… nu pot merge mai departe singură.” M-am blocat, nu știam ce să-i răspund, gândurile mi-o luaseră razna. Am vrut să-i spun ceva, să rup tăcerea aia care se așternuse între noi, dar mi-a luat-o ea înainte: „Spune-mi câte ore lucrezi acolo unde vrei să-ți începi munca… spune-mi cât te vor plăti… eu te voi trata cu aceleași condiții contractuale… dar rămâi cu mine.”

Nu reușeam să-mi deschid gura, nu reușeam să-mi găsesc cuvintele. Privirea ei euforică și țintită asupra mea îmi dădea de înțeles că i-aș fi răspuns deja ceea ce voia să audă. Sărise involuntar cu brațele pe mine, deși nu apucasem să-i confirm nimic, s-au probabil îi confirmasem deja cu atitudinea mea, cu privirea, n-aș ști să spun cu ce și cum. Am îmbrățișat-o și am început a boci amândouă. De ce? Numai momentul plin de emoție dintre noi ar fi putut ști de ce.

În fine, am abandonat proiectul societății cu care urma să-mi continui munca și m-am întors la Alda. Au trecut 2 ani și 8 luni de-atunci. Mi-a oferit exact cum mi-a spus, o muncă de 8 ore pe zi și posibilitatea de a mă întoarce seara acasă la mine, în sânul familiei, la fel cum aș fi procedat dacă lucram într-o fabrică sau o în oricare altă instituție. De două ori pe lună suntem invitați la prânzul duminical, eu și familia mea, exact cum ne-am duce în vizită sau la masă la bunica.

Acum sunt la căpătâiul ei la spital. Doarme liniștită. Probabil din cauza perfuziilor care i se administrează. Aștept doctorul să-mi spună cauza pentru care s-a simțit atât de rău dintr-odată. Tare mă tem să nu fi suferit un prim infarct miocardic.

Sunt tristă… simt o durere apăsătoare ce-mi invadează sufletul, inima, întreg corpul. Sper să se facă bine. Sper ca, măcar peste câteva zile, să-mi pregătească din nou cafeaua cu ciocolată amară.

Lory Preda – Italia

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!