Povestea emoționantă a Gabrielei și a zâmbetului ei frumos. „Sunt badantă și mi-e bine”, o campanie Rotalianul – Revista românului din Italia

Femeile românce care lucrează ca îngrijitoare la domiciliu în Italia, asigură servicii de îngrijire personală și asistență în activitățile zilnice din viața persoanelor care au nevoie de o astfel de îngrijire, ca urmare a efectelor vârstei înaintate, bolilor, vătămării corporale sau altor stări fizice ori psihice. O muncă nu tocmai ușoară și nu pentru toată lumea. „Badantele” trebuie să aibă unele cunoștințe de bază în domeniu și să întrunească anumite calități umane, altfel riscă să se îmbolnăvească de depresii și să sufere stări interioare care să influențeze negativ asupra sănătății lor mentale.

Se vorbește mult despre Sindromul Italia, iar Rotalianul – Revista românului din Italia prin campania „Sunt badantă și mi-e bine”, vrea să arate că nu toate femeile care îngrijesc bătrâni, persoane cu dizabilități sau cu alte maladii, sunt deprimate, triste și cu dezechilibre psihice. Cele care sunt afectate de acest sindrom reprezintă cazuri izolate și sunt puține la număr. Celelalte, sunt femei care știu și reușesc să păstreze un echilibru între exterior și interior, între ce fac, ce simt și ceea ce gândesc. Și știu să zâmbească, indiferent cât de dură este realitatea din jurul lor.

Gabriela Samson este din Roman, județul Neamț, acum trăiește în apropiere de Florența, iar povestea ei este una deosebit de emoționantă

„Doar vreo 18 ani au trecut de când mă găsesc pe meleagurile acestei țări” începe să ne povestească Grabriela, apoi continuă:

«Ca toți, la început îmi spuneam „doar un an, doi, și gata, acasă!” Dar nu îmi pare rău că au trecut atâția ani și tot aici mă găsesc. Nu neg că a fost sau nu greu, dar fiind o persoană pozitivă, fiind o persoană care văd soarele chiar dacă plouă, am înfruntat acești mulți ani cu bine. Sunt mândră de mine și de tot ceea ce am realizat în acest timp, mi-am cumpărat casă în România, mi-am crescut copilul cu ajutorul părinților mei. După puțin timp de la plecarea mea l-am adus aici, în Italia, să fim permanent împreună și suntem și în ziua de azi aici. A crescut, a terminat școala, a crescut om mare, are 22 ani și lucrează.

Eu am avut diferite locuri de muncă, la îngrijit persoane vârstnice, bătrâne, bătrâni, fiecare cu neputințele și bolile lor. „Boala” lor principală este bătrânețea cu toate greutățile ei, apoi sunt cei care suferă de Parkhinson, Alzhaimer, sau demență senilă. Nu am dus deloc lipsă de muncă în toți acești ani și pentru a vindeca „bătrânețea” am folosit mereu un zâmbet, o mângâiere, o vorbă calmă. Pentru toate celelalte boli, cele adevărate, există medici specialiști. Persoanele care au nevoie de asistență sunt bătrâni bolnavi, de cele mai multe ori cu boli psihice, unii dintre ei sunt morocănoși, mofturoși, chiar agresivi, dar toate aceste simptome fac parte de cele mai multe ori din patologia de care suferă.

Familiarii sunt mulțumiți când bătrânii lor stau bine cu tine, și dacă bătrânii stau bine, și noi, badantele, stăm bine. Îmi amintesc de Pasqualina, o bătrânică din Follonica la care am lucrat mai mulți ani. Ai săi, când am avut prima întâlnire de lucru, spuneau că ea „mănâncă doar pâine cu nutella dimineața și seara, nimic altceva.” Mi se părea ceva anormal! Avea Alzhaimer, nu-și recunoștea nepotul care era student, spunea că e un copil al străzii, de fiul ei spunea că e soțul său. După câteva zile am reușit să mâncăm împreună, în bucătărie, cum e normal, cu față de masă, farfurie și toate celelalte. Mâncam pastă cu sos când a venit fiul său căruia nu-i venea să creadă ce vede și i-au dat ochii în lacrimi.

Îmi aduc aminte, de asemenea, de Velia, eram la Massa Maritima, în provincia Grosseto.  Avea probleme la mâini, le ținea sucite, nu era capabilă să facă nimic din cauza asta. Spălat, îmbrăcat, hrănit, toate le făceam eu. De la ea am învățat să iubesc florile, avea multe tare, stătea la casă cu terasă iar intrarea era plină de flori. Îmi spunea: „florile te simt dacă îți plac sau nu, cum tu ai sete zilnică și ele vor să bea, pune-le și lor câte un pic de apă să bea.” Aveam și câini de îngrijit, unul era Lulu, bătrân și bolnav, dar așa de mult m-am atașat de aceste animale de nu vă dați seama! Au o inteligență, de nu vă imaginați!

Am îngrijit și bărbați bătrâni…. Odan era bătrân și orb, locuia în Bagno di Gavorrano. Trebuia să-i fac igiena zilnică, după care mergeam la plimbare cu căruțul, avea și soție, care mă ajuta în ale bucătăriei. Fata și ginerele său erau tare de treabă, veneau seara la palavre, să ne țină companie, niște tineri foarte respectuoși. Multe dintre noi spun „mi-am sacrificat viața pe meleaguri străine, dar eu aș vrea să le întreb: dacă eram în România nu tot munceam? Și poate și mai rău, și poate și mai greu, și cu ce salariu?

Sunt mulțumită că am casă, unde mă voi retrage peste ceva ani, sunt mulțumită că mi-am crescut băiatul, că a studiat, și că îi place munca. O să râdeți dacă vă povestesc ceva…Mi se întâmpla în toți anii de acasă până a veni în Italia, eu cum sunt și am fost mereu o femeie durdulie, acasă purtam fuste multe, mai groase, mai subțiri, depindea de anotimp, pentru că atunci când mă vedea cineva în pantaloni pe stradă întorceau capul și se uitau urât după mine, sau vociferau. Aici de ce nimeni nu are grija mea că port pantaloni? Și tot durdulie sunt! Au mentalitatea mai modernă, fiecare își vede de treaba lui.

Ar fi multe de povestit, eu sunt mândră că sunt româncă și sunt mândră că am ajutat mulți bătrâni să suporte un pic mai ușor bătrânețea. Sunt mulțumită de casa mea, realizată din munca mea de aici. Câteva fire de păr alb încep să apară dar putem merge la un coafor, putem merge la o manichiuristă, putem avea grijă permanentă de noi, de cum arătăm. Toate astea le-am învățat aici, în Italia. Fetele mele dragi, colegele mele… pot să vă spun, doar cu răbdare, cu pozitivitate în suflet, cu un zâmbet trec toate monentele grele. Priviți ochii bătrânilor pe care îi îngrijiți și vedeți în ei chipul părinților voștri, priviți-i și vedeți-vă pe voi când veți fi bătrâne!»

Gabriela Samson, badantă în Italia: „Priviți ochii bătrânilor pe care îi îngrijiți și vedeți în ei chipul părinților voștri, priviți-i și vedeți-vă pe voi când veți fi bătrâne.”

Istoria Gabrielei Samson nu se oprește aici, această femeie are o poveste de viață deosebită petrecută în Italia

În anul 2002, nu mult după ce călcase pe pământul acestei țări, a fost diagnosticată cu leucemie și după ce a făcut citostatice la spital s-a întors acasă. Adică la locul de muncă unde și locuia. Bătrâna pe care o îngrijea Gabriela a acceptat-o în casa ei pe perioada bolii și toți oamenii din satul unde locuia s-au mobilizat și au ajutat-o. Îi aduceau până și mâncare gătită! Inițial, Gabrielei trebuia să i se facă transplant de măduvă și  compatibil era doar băiatul ei care pe atunci era în țară și avea cam 4-5 ani. Carabinierii din localitate s-au oferit să-l aducă până la Florența, cu elicopterul lor dar, spre norocul Gabrielei, nu a mai fost nevoie. Iar în acest timp, soțul Gabrielei a părăsit-o (veniseră împreună în Italia) și a plecat cu altă femeie.

Gabriela s-a vindecat. Cu ajutorul medicilor italieni care au tratat-o când era o clandestină în această țară și pe care Gabriela ne spune că „nu-i voi uita chiar de voi trăi 100 de ani!” Apoi și-a adus băiatul în Italia iar acum, după autotransplantul de celule stem, spune că se simte bine și e vindecată. Și zâmbește Gabriela. Zâmbește oricui, cu sufletul ei de om frumos și bun, zâmbește vieții care a vrut să o pună la pământ și zâmbește bătrânilor pe care continuă să-i îngrijească.
Când o cunoști și o asculți pe Gabriela, înțelegi că ai în fața ta nu un om, nu o femeie, ci o învingătoare!

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!