Sunt momente când îmi este dor de țara mea, de strada mea, de tot ce-am trăit înainte de-a apuca drumurile pribegiei.
În România locuiam împreună cu familia mea într-un apartament cu chirie. Proprietarii apartamentului, amicii noștri fiind, plecaseră în străinătate, imediat după revoluție. Ne-au lăsat apartamentul în chirie fără limită de timp, spuneau pe-atunci că nu vor să-l vândă, poate la bătrânețe se vor întoarce acasă.
Am locuit în casa lor nestingheriți de nimeni și nimic vreo 12 ani. Până într-o zi când am fost sunați de proprietarii noștri, spunându-ne cu părere de rău că ei intenționează să vândă apartamentul și că se vor stabili în Germania pentru totdeauna.
Aveam ceva bănuți strânși, dar în niciun caz pentru a cumpăra apartamentul respectiv. În fine, vestea că trebuie să ne mutăm în altă casă, cu altă chirie și alt proprietar, ne-a tulburat viața la extreme. Am făcut un consiliu de familie pentru a evalua șansele de a putea cumpăra noi apartamentul. Socotelile noastre nu promiteau nimic bun acest sens. Fără un împrumut bancar nu era chip să cumpărăm acest apartament.
Soțul meu aflase de la un coleg de serviciu că soția lui se pregătea să plece la muncă în Italia. Avea o cumnată plecată cu familia de vreo 5 ani și care îi găsise de muncă și soției sale. Așa că îmi propune să plec și eu în Italia, pentru a salva situația și a strânge bani de apartament.
Copiii au început să plângă, apoi am început și eu, apoi și soțul, zicându-ne în cele din urmă: „dragilor altă soluție nu există… Dacă facem împrumut la bancă avem nevoie de două persoane care să garanteze pentru noi și apoi ne vor ‘usca’ ratele.” Au urmat cam două săptămâni de gânduri, discuții, idei și planuri fel de fel după care am supus la vot plecarea mea: cine este pentru Italia, cine este pentru împrumutul în bancă.
Copiii, cum era de așteptat, au dat două voturi pentru împrumutul în bancă, apoi noi, părinții, cu două voturi pentru a pleca la lucru în Italia. Eram așadar „alla pari”. Am început a da explicații copiilor pentru a-i face să priceapă de ce ar fi mai bine să plec eu în Italia, le-am explicat că un an de zile cu lipsa mea va acoperi mulți ani de debite bancare, mulți ani de sacrificii deloc ușoare.
Au înțeles până la urmă și am obținut și acordul lor. Am făcut un legământ toți patru să rezistăm și să înfruntăm cu răbdare această opțiune salvatoare doar pentru un an de zile, după care vom avea în sfârșit casa noastră.
Între timp, soțul meu vorbise cu colegul lui să pot pleca împreună cu soția acestuia. Ne-am cunoscut și după vreo trei săptămâni ne-am pornit spre „magica” Italie, pământul făgăduinței.
Era o chestie fenomenală pentru mine, aveam la cine poposi până la găsirea unui loc de muncă și la fel se bucura și Lenuța, noua mea prietenă cu care plecasem deja la drum. Sora ei din Italia a fost de acord să mă ajute și pe mine în căutarea unui loc de muncă. Simțeam că am plecat la drum în compania unui înger păzitor și altul mă aștepta la destinație.
Era în toamna anului 2004 când am plecat spre Italia. Odată ajunse la destinație, Lenuța a intrat la muncă imediat, după numai trei zile. Urmam eu la rând și am avut norocul să aștept doar o săptămână până când postul de muncă a apărut. Nu știam mare lucru să vorbesc, cunoșteam doar vreo zece cuvinte în limba italiană.
Am nimerit la o familie de italieni, el era țintuit la pat, ea, o zgripțuroaică de toată frumusețea. Urla la mine din orice chichiță…. Dar cine naiba o înțelegea ce spune? Ea urla, eu răspundeam „si, signora” cu zâmbetul pe buze. Eram cu ochii în paisprezece după ea prin casă, să „fur” din mers ordinea lucrurilor, modul ei de-a face, obișnuințele. Mă boscorodea în limba ei până făcea spume la gură, dar cine o băga în seamă, cine o înțelegea, eu nu!
Îmi rezervam noaptea pentru descărcările mele sufletești, mai precis jumătate de noapte plângeam, iar jumătate o dormeam. A durat calvarul ăsta vreo două luni, apoi am simțit cum bătrâna își „preda armele”.
Când aveam timp liber mă așezam la scris și învățam limba italiană, scriam propoziții întregi de prin ziare, de la televizor, apoi le traduceam cu ajutorul dicționarului. A doua lună mi-a fost mult mai ușor, o înțelegeam pe bătrână ce vrea, ce spune. Mai începusem și eu să folosesc cuvintele noi învățate, le mai stâlceam, dar ea mă corecta mereu și astfel îmi rămâneau înfipte pe veci în creier.
Două luni nu am ieșit din casă pentru că îmi era teamă să nu mă pierd. Aveam liber de trei ori pe săptămână câte 5 ore, pe care mi le petreceam în camera mea, la scris și învățat limba italiană. Din când în când mă duceam la ea cu câte un obiect din casă să-mi spună cum se numește în italiană, nu mă refuza niciodată, mă ajuta mereu.
Când vorbeam cu familia mea acasă, eram toată numai un zâmbet: „O duc bine, sunt ok, nu vă faceți griji. Am găsit o familie nemaipomenită, sunt deosebit de drăguți cu mine, până la ceruri și înapoi!” Schițam o fericire falsă pentru a le ridica moralul, iar după ce terminat de vorbit cu ei boceam vreo oră, apoi îmi reveneam. Eram pregătită să ies cu nelipsitul zâmbet pe față din camera mea.
După vreo 5 luni de zile vorbeam italiana, mai stâlceam câte un cuvânt, dar cu toate acestea mă făceam înțeleasă de minune și la rându-mi înțelegeam tot ce mi se spunea. Eram foarte mândră de mine. Fiorella, așa se numea bătrâna, devenise și ea mai dulce, mai îngăduitoare, începusem să mă simt bine în casa lor. Nu am rezistat fără să o întreb de ce s-a comportat atât de sever cu mine la început și mi-a mărturisit că eu, practic, ar fi trebuit să lucrez în casa lor doar două luni de zile.
Ea avea o altă „badanta” de vreo 9 luni, de naționalitate poloneză, și care trebuia să se întoarcă la post. Nu a mai vrut-o, în cele două luni mă preferase pe mine în locul ei. Evident, am întrebat-o de ce eu în locul îngrijitoarei poloneze, nu vorbeam italiana, nu știam nici să gătesc, nu știam nimic din obișnuințele și îndeletnicirile lor, ale italienilor.
Mi-a spus simplu: „Pentru că niciodată nu mi-ai răspuns, ai zâmbit mereu atunci când eu te certam, pentru că ai grijă de soțul meu cu dăruire și pentru că îmi masezi picioarele în fiecare seară fără să-ți fi cerut eu vreodată acest lucru.” I-am spus râzând, „sper că nu mă înjurai când eu îți spuneam doar ‘si, signora’ pentru că altceva nu știam!”
Am început să râdem amândouă și în clipa aceea un gând mi-a fulgerat în minte: acum pot sta liniștită, pot rezista să-mi fac bănuții pentru apartament. Nu-i dracul atât de negru precum pare! Atmosfera creată între noi în acea clipă m-a făcut să mă simt în largul meu, simțeam că era ca și cum câștigasem o bătălie. Eram o învingătoare! Nu mă mai interesa ce va urma, cum voi rezista departe de familie de-acum încolo. Important era că pot face asta, aveam încredere totală în mine!
Lucrurile au mers bine până într-o zi, când bătrânul, soțul Fiorellei, a decedat. Am uitat să vă spun că depășisem „anul italian” stabilit inițial. Depășisem al doilea an! Acasă, familia mea era mai relaxată, între timp cumpărasem apartamentul, apoi am decis împreună să punem în practică un alt obiectiv și anume restructurarea apartamentului achiziționat!
Așa că aventura și migrarea mea avea să continue cel puțin încă un an, dar iată-mă din nou în fața unei probleme. Bătrâna nu mai avea nevoie de mine, își putea purta de grijă singură, cu alte cuvinte eu rămâneam fără un loc de muncă. Mă simțeam neputincioasă, ce fac, unde mă duc, pe cine să întreb. Fiorella m-a asigurat că nu mă scoate în stradă însă nu mă mai putea plăti. „Vom căuta împreună”, îmi spunea, „întrebăm în stânga și-n dreapta până vom găsi”.
Într-o zi am mers împreună ca să-și cumpere un frigider. Avea în gând să-l schimbe încă de când intrasem eu prima oară în casa ei, așa că decidem să colindăm magazinele în căutarea frigiderului. Eram în magazin când și-a întâlnit o prietenă veche pe care n-o văzuse de mulți ani și ne-am dus toate trei să servim o cafea la barul de peste drum. Au început poveștile între ele, ce era cu mine la dreapta Fiorellei, cum îi decedase soțul etc. Și ca să nu mai lungesc povestea, prietena ei de-o viață nu era nimeni alta decât Alda, Alda avea nevoie de o „badanta” pentru soțul ei” Alda, bătrânica la care lucrez și în momentul de față!
Revenind la începutul începuturilor, din momentul în care am plecat de acasă, din România, lucrurile au stat cam așa: am plecat în Italia pentru un an de zile și numai pentru a ne cumpăra apartamentul visat. L-am cumpărat, l-am restructurat, l-am vândut.
Mi-am adus toată familia în Italia, ne-am cumpărat alt apartament în Italia, copiii mei și-au terminat școlile în Italia, băiatul a ales să se mute și să trăiască în Germania, fata a ales Norvegia, iar eu și soțul am rămas în Italia. Toate acestea s-au întâmplat în aproape 16 ani, de la primul nostru consiliu familial. Cu ce gând am plecat de acasă și ce povestesc acum?! Consider că viața este într-o continuă mișcare, iar noi suntem nevoiți să-i ținem pasul. Norocul există, însă nimeni nu ți-l pune în traistă!
Mă simt ca o câștigătoare la loto, dar nu una oarecare, ci una care a câștigat toți banii din lume. Mă simt bogată, dar nu financiar, sufletește sunt bogată și această bogăție nu are seamăn pe lume. Când ajungi să nu mai duci grija unui drum, îți rămân doar gândurile nostalgice pe care să le împărtășești cu oamenii care te înțeleg și știu ce însemnă să-ți schimbi viața în totalitate.
Lory Preda – Italia
