Presa italiană despre suferințele badantelor române din Italia: „Un drum pavat cu durere, singurătate, abandon și sentiment de vinovăție”

„Prima dată când am venit în Italia am stat numai cinci luni. Îmi lăsasem fiica de doi ani în România. M-am întors fiindcă pentru mine era prea dureros să stau departe de ea.”

Așa a început povestea de emigrare în Italia pentru Francesca (nume inventat pentru a proteja identitatea femeii) relatată de publicația Huffington Post Italia.

„Are un aer dur, caracterul decisiv al unei persoane care și-a luat viața în mâini și și-a asumat un risc. Pentru că este nevoie de curaj, iubire, dăruire și poate un pic de inconștiență pentru a lăsa în urmă pământul natal și copiii și a-ți încerca norocul într-o țară străină, adică Italia, unde astăzi sunt rezidenți circa 1,2 milioane de români, conform datelor publicate de ISTAT. Un exod care aparține în principal femeilor. Femei care cu un bagaj minim și câțiva bani în buzunar ajung în țara noastră pentru a îngriji persoanele drage nouă, care sunt mai fragile, dar și pentru a lucra pe câmp, în șantiere. Înfruntă acest sacrificiu pentru a le oferi o viață mai bună copiilor, pentru a le permite să studieze, pentru a le dărui mai mult decât au putut primi ele însăși. Dar de cele mai multe ori, calea aleasă se transformă într-un drum sinuos, pavat cu durere, singurătate, abandon și sentiment de vinovăție”, scrie Linda Varlese pentru publicația citată mai sus.

Francesca este din Galați și a ajuns în Italia în 2004 pentru a căuta un loc de muncă. Fetița ei de numai doi anișori a rămas cu mama Francescăi și, în ciuda vârstei fragede, a înțeles ce se întâmpla și suferea din această cauză.

„Voiam să-i ofer o viață mai bună fiicei mele care, la acea vreme, avea doi ani. Prima oară am stat departe de ea 5 luni, apoi m-am întors pentru că nu reușeam să stau fără ea. Mi-am spus: prefer sărăcia, mănânc un ou, jumătate eu și jumătate ea, dar distanța este prea dureroasă. În 5 luni am auzit-o la telefon de 3-4 ori. La început mă-ntreba: când te întorci? Când vii? Apoi probabil a crezut că nu mă mai întorc, fiindcă nu mai voia să-mi vorbească”, a povestit conaționala noastră.

Inima româncei noastre a început atunci să se sfâșie încet-încet și să se întrebe dacă se merită toate astea, dacă nu e mai bine să fii sărac, dar alături de copiii tăi, decât să stai departe de ei și să riști să te uite.

„M-am întors în România și numai când am putut să o iau și pe ea cu mine, era în 2007 și avea 4 ani jumate, am revenit în Italia și acum am aici familia mea: soțul meu și cele trei fiice. Nu a fost ușor, mi-e doar de țara mea și de mama mea, pe care am lăsat-o acolo și care, la 78 de ani, ar avea nevoie și ea să fie îngrijită, dar viața noastră acum este aici”, a mai adăugat românca.

Din nefericire, nu toate poveștile badantelor române din Italia iau acest curs. Roberta (nume inventat de asemenea) a venit și ea în Italia, singură, lăsând trei copii în grija mamei sale. Cel mai mic avea numai un an și l-a revăzut abia când a împlinit deja 8. Între timp, au trecut 13 ani de atunci și ea tot în Italia se află, la muncă, iar copiii ei au devenit practic adulți. Băiatul are peste 20 de ani, fiica are 20, iar mezinul are 14 ani acum.

- Continuarea articolului după publicitate -

„Le-a oferit lor o viață mai bună?”, a întrebat publicația italiană.

„În general, da, cu banii trimiși au trăit o viață decentă, dar au întrerupt studiile. Când încerc să-i sfătuiesc, să le reia, primesc de la ei același răspuns: Ne-ai lăsat de când eram mici, acum ce mai vrei de la noi?”, a răspuns Roberta cu ochii înlăcrimați.

„Aceasta este soarta multor copii lăsați de mame să crească singuri: încep să muncească devreme pe câmp, mulți emigrează, alimentând exodul masiv din România în căutarea unui loc de muncă. Puțini reușesc cu adevărat să vadă împlinit acel vis al «unei vieți mai bune» pe care părinții lor încearcă să o construiască pentru ei. De ce? Pentru că se pierd. Pentru că cresc fără mamă și tată. Sunt cei identificați ca fiind «lăsați în urmă». Copii abandonați. Singuri. Fără iubire. Fără îndrumare. Pierduți. Sunt peste 350 000 în România, conform Unicef”, mai scrie jurnalista italiană.

Unii dintre acești copii au ajuns să-și pună capăt chiar și vieții. Nu există dovezi concrete că la baza acestor tragedii ar fi stat distanța dintre ei și mama lor, dar circa 100 de copii ar fi recurs la un astfel de gest din 2010 și până în prezent, conform celor spuse de Silvia Dumitrache, președinta Associazione Donne Romene in Italia.

Se vorbește, în final, și despre urmările dramatice, la nivel psihologic, care se revarsă asupra badantelor însăși, tot din cauza depărtării de copii, de cei dragi și a singurătății. Psihiatrii numesc fenomenul „Sindromul Italia”, iar multe femei care au lucrat ca îngrijitoare în această țară au ajuns să fie internate în clinici de psihiatrie odată întoarse în țară.

„Sindromul Italia este numele unei depresii sociale cu un izvor de cumuli sociali, cu impact puternic asupra persoanelor fragile din punct de vedere emoţional, mai precis femeile plecate în străinătate, din cauza nesiguranţei, din cauza faptului că nu cunosc limba sau în ce familie vor ajunge. Mediul stresant la locul de muncă, turele de noapte continue, timpul liber care este limitat, de multe ori o singură zi pe săptămână, distanţa şi dorul de casă, toate fragilizează emoţional pacienta, ceea ce face să se instaleze un declin psihic în cel mai scurt timp”, a explicat medicul Cozmin Mihai, medic specialist psihiatru la Institutul de Psihiatrie „Socola” din Iași.

Susține publicația noastră!

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos