La 15 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, publicația PressOne a consemnat mărturia unui român care a plecat din țară în căutarea unui trai mai bun în anii dinaintea intrării României în UE, când cetățenii români aveau restricții pe piața muncii și erau nevoiți să lucreze și să rămână ilegal în țările Europei de Vest, în special în țări ca Italia, Spania, Germania și Franța.
După mai multe peregrinări, Doru a ajuns în Italia:
„Am plecat în Italia în 2005, imediat după ridicarea vizelor pentru cetățenii români. Erau niște condiții speciale de tranzit, să le spun așa. Nu aveai voie să stai în spațiul european mai mult de trei săptămâni și aveai nevoie de 300 de euro la tine. Să ai bani pentru cazare și mâncare.
Îți asumai, tu cu tine, că te duci să lucrezi la negru, pentru că românii nu aveau încă drept de muncă. Am trăit cu o teamă permanentă că voi fi găsit la muncă pe un șantier, pe undeva și apoi deportat. Era o teamă permanentă, pentru toți românii.
Fugeam de Poliție, ne ascundeam în spatele clădirilor. Pe șantier a fost un caz cu un român care lucra la negru și a dat foc unor hârtii și gunoaie de acolo. Au venit imediat Pompierii și tot șantierul s-a evaporat. Nu știam pe unde să fugim mai repede, să nu ne prindă.
România începea ușor-ușor să miște, odată cu procesul de integrare în Uniunea Europeană. Până atunci era o imensă baltă, un deceniu pierdut, în perioada 1990-2000.
Lucrurile începeau să se schimbe, iar dreptul la libera circulație contribuia esențial la ce însemna modificarea percepției românilor asupra ce însemna Europa, libertate sau drepturi. Cred că într-un fel perioada respectivă a ajutat foarte mult în a crește stima de sine a întregului popor.”
Doru a ajuns la Torino ajutat de un prieten:
Despre aventura sa la Torino a povestit: „Normalitatea și calitatea vieții, curățenia, toate erau noi pentru mine. Îmi lipseau în România și mă complexau. Încercam să mă comport cu naturalețe, pentru că încercam să trăiesc cât de cât normal, altfel față de cum era încă în România. Chiar și așa, România lui 2005 nu mai era aceeași cu România din anii ’90.
N-am rămas în Italia pentru că nu m-am adaptat condițiilor și anturajului. Muncitorii de pe șantier lucrau la negru, plus că eu nu știam cu adevărat nicio meserie eram manoval, cum se spunea în Italia. Muncitor necalificat.
Aveam deja 30 de ani, ceva datorii de București si un prieten din copilărie la Torino.
L-am sunat. Felix, nu mai pot aici, vin la tine? A confirmat pe loc.
Am ajuns în tot februarie, la Torino, cu un autocar din Rădăuți – Suceava. Felix m-a așteptat în gara centrală, acolo unde parcau autocarele Atlassib. Prietenul m-a așteptat în gară într-o zi senină de duminică. Îmi aduc aminte și acum: era liniște pe străzi, oameni puțini, trafic inexistent.
Am intrat direct într-un bar, unde Ion ne aștepta de vreo două ore, împreună cu alți doi. Beau bere Moretti la 0,66 cl. Îmi aduce și mie una, iar când o termin, Felix îmi întinde 5 euro și îmi zice să-mi mai comand.
Nu știam un cuvânt în italiană. Una birra Moretti, îmi spune Felix, propoziție pe care am repetat-o tâmp, ca un papagal, în fața barmanului italian care îmi zâmbea totuși înțelegător.
După ceva discuții, povești, amintiri și țigări ieftine Camel de acasă, a treia bere s-a cerut natural. Cum mai cer încă o bere?, îl întreb pe unul de la masă.
Un altra birra Moretti, a venit răspunsul. Aceste două propoziții au fost primele vorbe rostite în italiană de un român ajuns de 3 ore în nordul Italiei.”
Doru a stat doar 6 luni la Torino. El a precizat: „M-am întors în țară cu mintea ceva mai limpede și cu mușchi”.
Articolul cu toate aventurile lui Doru îl puteți citi aici: Jurnal din diaspora, dinainte de aderarea la UE: „Fugeam mereu de poliție, ne simțeam inferiori. Eram murdari, nebărbieriți și nu ne descălțam câte o săptămână”.
