Român, negru și adoptat de o familie italiană. Povestea de integrare și succes a lui Dorin, un tânăr arhitect din Italia

Născut la București cu câteva luni înainte de căderea regimului ceaușist, Dorin D’Angelo Rossi a fost adoptat când era foarte mic de o familie italiană care i-a oferit ceea ce România post-comunistă nu i-a putut oferi după ce a fost abandonat de mama lui. Povestea sa este prezentată într-un interviu al publicației Nuove Radici și deși este cetățean italian și a trăit aproape toată viața în Italia, spune că având origini românești și africane în același timp i-a adus și câteva provocări în ceea ce privește integrarea în societatea italiană.

Dorin D’Angelo Rossi, 30 de ani, adoptat la 2 ani de o familie italiană. Foto: Facebook

„Fiindcă anumite procese de integrare, să le spunem așa, cărora a trebuit să le fac față oricum în viață, nu ar fi fost necesare (dacă nu ar fi fost de culoare, ci doar român – n.r.). Ar fi ieșit însă la suprafață alte diferențe, presupunând că le putem numi diferențe”, spune Dorin.

Tânărul român de culoare adoptat de o familie italiană avea doar 6 luni când a fost dus la orfelinat și la 2 ani o familie de italieni a decis să-l adopte, iar tot ce mai are din România în prezent sunt doar niște fotografii făcute de mama lui adoptivă în acea perioadă.

„M-am născut la spitalul central din București și când aveam circa 6 luni am fost transferat la orfelinatul din localitatea Vidra. Mama biologică, cel puțin din ce reiese din documente, era româncă și albă, tatăl meu în schimb nu m-a recunoscut după naștere (…) Nu-mi aduc aminte nimic, decât ce știu din fotografiile făcute de mama mea în iarna anului ’90, dar este un loc rustic, cel puțin din ce am putut vedea de curând folosind Street View de la Google”, povestește tânărul de origine română.

„În 1991 părinții mei au ajuns la București pentru a mă aduce la Como, în Italia. Îmi povesteau că în acea perioadă, în timp ce erau cazați la un mare hotel din București, un ospătar a intrat în sală într-o dimineață și le-a spus că nu știa cu ce să-i servească fiindcă nu mai aveau nimic de mâncare. Îmi imaginez că era o situație la limita haosului total”, a mai adăugat Dorin în timpul interviului pentru publicația italiană.

În anii de liceu, în timp ce profesorul său de Arte îl învăța despre jocurile prospective aplicate de greci pentru a face Partenonul și Acropola Atenei să apară pline de armonie în fața ochiului uman, Dorin povestește că a rămas fascinat de puterea arhitecturii de a influența și a pătrunde în viețile oamenilor fără ca aceștia să-și dea seama de asta. Așadar, după absolvirea liceului, tânărul a decis să se înscrie la Institutul Politehnic din Milano pentru a deveni arhitect.

Dorin după ce a obținut diploma de arhitect. Foto: Facebook

„Arhitectul, într-o anumită măsură este un artizan, are de-a face cu tridimensionalitatea și spațiul, are de-a face cu forța de gravitație pentru că, în mod banal, ceea ce proiectează trebuie să rămână în picioare. Este un artizan al spațiului, dacă vrem să-l numim astel. Dar, cum spuneam, cu o mare putere de a schimba viața persoanelor, aproape fără să le spună asta”, spune arhitectul de 30 de ani.

După ce a crescut, a fost educat și a trăit aproape toată viața în Italia, alături de părinții săi adoptivi, Dorin a pierdut efectiv orice legătură cu România și nu vorbește prea mult despre mama lui, nici nu spune dacă a cunoscut-o vreodată sau dacă mai trăiește. Mărturisește în schimb că are o prietenă care, într-un fel, reprezintă de fapt o legătură foarte puternică între el și țara în care s-a născut.

„Am o prietenă foarte dragă pe care o consider aproape ca o soră, asta și din cauză că provenim din același orfelinat. De fapt, chiar părinții ei au fost cei care le-au spus părinților mei despre existența orfelinatului. Mi-au povestit că eram descris ca fiind singurul care avea acces la televizor și că eram feblețea asistentelor”, mai povestește Dorin.

Ca o formă de respect și de apreciere față de părinții săi adoptivi, tânărul român adoptat de mic în Italia a decis să poarte numele de familie atât al mamei sale, cât și pe cel al tatălui.

„Unirea numelui de familie al mamei cu cel al tatălui este un proces prin care trec în prezent. Îmi place ideea de a-i avea pe amândoi prezenți în numele meu. În procesul meu de formare și de creștere, amândoi au fost fundamentali. Și am apreciat mult faptul că părinții mei au ales să-mi păstreze prenumele, lucru de care în schimb o prietenă, adoptată și ea, dar care trăiește la Brescia în prezent, nu a avut parte”, a afirmat Dorin.

Amintindu-ne de faptele recente care au avut loc de curând în România, la Ditrău, nu putem rezista tentației de a ne întreba cât de diferită ar fi fost viața lui Dorin, român cu origini africane, în contextul în care nu ar fi fost adoptat și ar fi fost nevoit să trăiască în România.

Dorin D’Angello Rossi. Foto: Facebook
Trimite acest articol și prietenilor tăi
Publicitate