Un român și un african la colț de stradă în Europa mileniului al III-lea

N-ai cum să nu-i vezi. Îi vezi cum merg printre mașini când sunt oprite la semafor, în intersecție, îi vezi la ieșirea tuturor supermarket-urilor cu mâna întinsă sau așezați pe jos, cu câte un copil în brațe. Îi vezi în gări, la metrouri și îi vezi la orice colț de stradă. Uneori au și câte un carton, scris stângaci în limba țării gazdă, menit să înduioșeze inimile trecătorilor: „Mi-e foame. Ajutați-mă!”

Te ia cu frisoane când le vezi atitudinea și fața tristă pe care se poate citi ușor disperarea iar prima reacţie este să întorci privirea ca imaginea lor să nu ţi se întipărească pe retină și să o porți cu tine toată ziua. O imagine a unei lumi nedrepte în care cei bogați devin din ce în ce mai bogați iar săracilor le este din ce în ce mai foame.

Pe Petre l-am întânit într-un cartier aristocratic din centrul Romei. Și nu pe chipul lui mi-au căzut repede ochii, ci pe Dicționarul român pe care îl ținea în mână, la vedere. În mintea mea s-a creat involuntar o legătură între sărăcie și cultură, într-un flash de câteva secunde mi-a trecut prin fața ochilor toată cultura românească obligată să ia calea pribegiei, Emil Cioran și Mircea Eliade, Panait Istrati și Eugen Ionescu, mi-am amintit de Brâncuși, de scriitori și oameni de cultură de faimă mondială, pe care statul român i-a lăsat să plece, i-a forțat să plece.

În clipa când m-am oprit și i-am adresat primul cuvânt, lacrimi mari au început să se rostogolească pe obrazul românului. Emoționați, stăteam amândoi la un colț de stradă, undeva în Europa, cu lacrimi în ochi și cu sufletul măcinat de aceleași nevoi, de aceleași dureri și de aceleași doruri. Ne înțelegeam în acel moment fără să ne vorbim, știam de unde venim și de ce am plecat, cunoșteam amândoi sentimentul străinului oropsit, departe de casă și de cei dragi, știam că unii dintre noi reușesc să-și câștige o bucată de pâine și alții nu, ne lovisem, ca toți cei plecați în lume dealtfel, de neputința și înfrângerea în fața unei societăți căruia nu-i pasă! Neputință, înfrângere dar nu îngenunchere.

„Nu vreau pomană, nu pretind mila nimănui, nu vreau și mi-e rușine să cerșesc! Și-atunci, fac ce pot, la muncă nu mă mai primește nimeni, sunt alții mai tineri buni de muncă, pe mine nu mă mai vrea nimeni, niciunde. Vând cărți pe care mi le dă de pe la anticariate, mai fac curat prin jurul chioșcurilor de ziare, cine vrea să-mi lase o monedă, bine, dar să cerșesc, niciodată!”

Mă dau cu greu dusă, mi se părea că abandonez acolo, pe caldarâmul unei străzi dintr-o mare metropolă europeană, un colț de Românie săracă, o picătură de moralitate și demnitate românească.

Același cartier, o altă stradă, o altă după amiază de primăvară timpurie, aceleași vremuri vitregi în care migrațiile voluntare își pun amprenta asupra societății în care trăim.

Kadhi vine din Somalia și a lăsat acasă o mamă și 6 frați mai mici. E de puțin timp ajuns în Italia și vrea să strângă bani pentru a putea pleca mai departe, în Franța.

Aici nimeni nu îmi dă de muncă, mă privesc toți cu suspiciune și neîncredere. Nici limba nu o cunosc prea bine, vorbesc bine franceza, asta mă poate ajuta dacă reușesc să ajung la Lyon unde am niște cunoștințe. N-am venit aici ca să cerșesc, mi-e rușine să o fac.” 

Îmi spunea toate astea, dar nu se oprea din măturat trotuarul străzii din apropierea unei stații de autobuz. Oamenii îl priveau cu curiozitate, unii chiar se opreau și puneau câte o monedă în cutia de care era sprijinit un carton și pe care scria „Grazie!” („Mulțumesc!”).

L-am lăsat acolo măturând fără să privească în jurul său, fără să dea atenție aristocraților care ieșeau să-și facă plimbarea de seară, îmbrăcați elegant și mirosind a parfumuri scumpe. L-am lăsat acolo, cu privirea tristă, plecată, a aceluiași om învins. Dar nu îngenuncheat!

Valurile de migranți din interiorul și de la granițele Europei constituie subiectul social și politic al vremurilor noastre. Criza economică din unele state, sărăcia, suprapopularea, războaiele, insecuritatea din alte state, au ridicat un val masiv de migratori. Acest fenomen a dus la măsuri extreme din partea unor țări: garduri de sârmă ghimpată la graniță, întărirea flotelor pe mare, controale sistematice la granițe. Au loc consultări politice, referendumuri, pe baza acestui fenomen se construiesc campanii electorale.

Cât de mult ne vor distruge sau ne vor îmbogăți aceste valuri de migrație, rămâne totuși de văzut.

Ceea ce este cert, este că mulți dintre acești migranți nu renunță la demnitatea lor oricât de săraci și de disperați ar fi, ei merită atenția și respectul nostru, merită să nu trecem indiferenți pe lângă strigătul lor surd și disperat: „Mi-e foame, ajutați-mă, vă rog!”

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Te-ar mai putea interesa

Publicitate
Susține publicația noastră!