Cerșetoria în Italia reprezintă o problemă socială complexă și răspândită, cu implicații adânci asupra comunităților și societății în ansamblu.
Fenomenul cuprinde o varietate de persoane vulnerabile, de la romi nomazi la imigranți sărmani și cetățeni italieni nevoiași. Această realitate reflectă atât diferențele economice și sociale din țară, cât și provocările cu care se confruntă guvernele în gestionarea sărăciei și excluziunii sociale.
Publicația La Repubblica a prezentat cazul unei românce care cerșește la Torino:
În miez de noapte, marmura Galeriei San Federico din Torino reflectă ușor frânturi de lumină. Cristina, o femeie româncă de 50 de ani, se odihnește lângă soțul ei în fața vitrinei unui magazin de antichități. Cu mâinile murdare și părul încâlcit de viața de pe străzi, visează la casa ei din Focșani.
Deși a ajuns în Italia acum două luni, Cristina nu are suficienți bani să se întoarcă în România, în timp ce ceilalți cerșetori prieteni de-ai săi, care își duceau veacul în zonă au decis să se întoarcă acasă.
Oamenii din cunoscuta comunitate a cerșetorilor par să se fi evaporat, lăsând centrul istoric al orașului Torino să-și recupereze aura sa nobilă.
Cristina a povestit: „Călătoria cu autocarul din România costă 200 de euro și durează două zile. Restul au părăsit deja locul, eu rămân pentru că nu am strâns destui bani pentru a mă întoarce în țară.”
Când o va face? „Când voi reuși să strâng cel puțin 500 de euro. Viața nu este ușoară aici, dar în România suntem săraci. Cu banii cerșiți aici pot să-mi susțin familia pe tot parcursul anului.”
Daniela Sironi, responsabilă pentru Comunitatea Sant’Egidio din Torino, confirmă situația alarmantă.
„În timpul iernii, aproximativ 100 de oameni vin din Europa de Est și cer milostenie sub arcadele de pe Via Roma”, a explicat ea.
„Aceștia vin din România, Ungaria și sunt adesea victime ale traficului de persoane. Cu toate acestea, trebuie să înțelegem că ilegalitatea apare acolo unde oamenii sunt într-o situație de nevoie disperată.”
Fenomenul de cerșetorie nu este unul nou, iar istoria demonstrează acest lucru.
„În 1991, am văzut femeile ucrainene trecând frontierele cu saci în spate, pentru a-și vinde bunurile în Polonia: trăiau pe străzi, la fel cum fac acum românii astăzi în Torino.”
Pentru a gestiona această problemă și pentru a asigura condiții decente pentru aceste persoane, Daniela Sironi sugerează că „autoritățile ar putea să dezvolte centre de primire pentru a oferi un loc de dormit sigur și un duș. Este necesar ca primăria să implementeze un plan care să corespundă standardelor unui stat modern și civilizat.”
În timp ce străzile din Torino se bucură de frumusețea lor, cele 20 de suflete care zac pe cartoane în spatele coloanelor, ascunse sub ochii vitrinelor strălucitoare ale modei, ne dezvăluie o altă față a orașului.
Într-o lume a opulenței și a luxului, destinele zbuciumate ale acestor oameni subliniază necesitatea unor politici sociale și umanitare eficiente, care să ofere soluții reale pentru a ajuta la depășirea sărăciei și a condițiilor precare în care trăiesc.
