O româncă din Italia și-a amenajat în casă o cameră muzeu în stil maramureșean: „Tradițiile sunt o comoară”

Montebelluna e un orășel cu 30.000 de locuitori din nordul Italiei, în provincia Treviso. Aici, într-o casă considerată patrimoniu istoric, care era acum mai bine de o sută de ani o moară, găsim un colț de Românie. Mai bine zis, un colț de Maramureș. Un fragment de istorie românească, care se împletește armonios cu istoria unui târg italian. Și cu povestea unei familii fericite: cea a Angelei, româncă din Maramureș și a lui Arduino, sau Dino, cum îl cunosc prietenii, născut și crescut la Montebelluna.

Angela Mihali în casa ei de la Montebelluna – Treviso. Foto: arhiva personală

Angela Mihali a ajuns în Italia acum mai bine de 20 de ani, în căutarea unui trai mai bun, ca mai toți românii plecați peste hotare. Nu a avut o viață ușoară. Născută la Borșa, într-o familie numeroasă, și-a pierdut tatăl când era mică. Accident în mină, la 41 de ani. Mama Angelei, rămasă văduvă cu trei copii, la 36 de ani, s-a descurcat cum a putut, cu forța pe care doar o mamă o poate avea, între munca în fabrică și cea a pământului, la țară. Copiii o ajutau, fiecare cum putea. La îngrijit animalele, la muncile agricole. Deși grea, viața la țară i-a rămas în inimă Angelei. Casa tradițională cu două camere, frumos împodobite, obiceiurile de sărbători, mâncarea pregătită de mama, vacanțele de vară dincolo de deal, la bunica. Apoi, au urmat căsătoria, de tânără, au venit pe lume și doi copii, a început munca la fabrică. Atunci când fabrica a închis, iar căsătoria a eșuat, românca și-a dat seama că singura soluție pentru a-și ajuta copiii, e să plece la muncă în Italia. 

Șoferul autocarului ne-a lăsat în Autogrill la Padova: „Descurcați-vă!”

„A fost hotărârea cea mai dureroasă. Nu mai aveam alte soluții, se terminase și șomajul, cheltuielile erau mari. Pe 5 august 1999 am plecat spre Italia, unde aveam un verișor care a promis că ne ajută. Am intrat cu viză de turist, iar șoferul de autocar ne-a lăsat într-un autogrill la Padova și ne-a zis ‘Descurcați-vă!’. Aveam acasă copiii, știam că vor trece luni bune până să-i văd. Cel mic începea școala în septembrie, dar eu știam că nu am să-l pot însoți în prima zi. Așa că trebuia să-mi găsesc de lucru și să-i aduc lângă mine cât de repede pot”.

- Continuarea articolului după publicitate -

Acel „cât de repede pot” a durat aproape trei ani lungi. Cu ajutorul vărului din Italia, Angela și-a găsit de lucru, ca badante. A muncit, și-a ajutat copiii, familia, „ne-a fost greu la toți”.

„Dorința mea cea mai mare era să-mi aduc copiii aici. Dar nu puteam pentru că lucram la fix. Apoi, nu mai aveam documente, era înainte ca să intrăm în Uniunea Europeană, eram extracomunitari. Apoi, după trei ani, am reușit să-i aduc pe cei doi băieți, să-i înscriu la școală aici, în Italia”.

Obiecte tradiționale românești în casa Angelei Mihali de la Montebelluna – Treviso. Foto: arhiva personală

Montebelluna, orașul de adopție

Între timp, l-a cunoscut pe viitorul soț, Arduino Graziottin, și așa a ajuns la Montebelluna. „E un orășel mic, iar casa noastră e chiar într-o veche moară, construită în 1904, care s-a păstrat și a devenit un punct de atracție, o casă din patrimoniul istoric al localității noastre. Noi am făcut lucrări de restaurare, dar am păstrat toată structura și elementele originale”. 

- Continuarea articolului după publicitate -

Familiei li s-a adăugat, după câțiva ani, și mezinul cuplului. A urmat un trai liniștit, Angela a putut să se dedice familiei. Vacanțele și le petreceau în România. Așa cum românca s-a atașat de orașul  care a adoptat-o, Montebelluna, la fel și soțul ei a început să îndrăgească România. 

„Soțul meu a călătorit în toată lumea, și împreună am vizitat multe locuri. Dar în ultimii ani, ne petrecem vacanța doar în România. Am mers peste tot, din Bucovina până la mare, de la Brașov până la Timișoara. Bineînțeles, Maramureșul e la loc de cinste. Mi-am dat seama cât de important e să ne păstrăm tradițiile, să nu le uităm, să le ducem mai departe. Tradițiile sunt o comoară!”

„Când intram într-un muzeu etnografic românesc, nu reușeam să mă opresc din admirație”

În toți acești ani, ceea ce o atrăgea cel mai mult în timpul vacanțelor în România, erau muzeele, mai ales cele etnografice. „Am vizitat multe obiective turistice din țară, dar când intram într-un muzeu, soțul nu reușea să mă facă să ies decât după ore întregi! Îmi aminteam de casa noastră de la țară, de tradițiile din Maramureș, mă uitam cum sunt făcute straiele, la modele, la toate exponatele și la istoria lor”.

- Continuarea articolului după publicitate -

Din admirație, dor de tradiții și de copilăria la țară, s-a înfiripat dorința de a decora o cameră din casa din Italia, ca la Borșa. „Tot îi spuneam soțului că mi-ar place să fac o cameră ca la noi, decorată precum era casa noastră, casa bunicii. El îmi spunea ei, lasă că-ți trece, cum să facem așa ceva, e complicat, nu ai altceva mai bun de făcut? Nu mă lua în serios”.

Angela Mihali în casa ei de la Montebelluna – Treviso. Foto: arhiva personală

„Am adus două cergi de acasă, și le-am aranjat pe canapea”

În vara lui 2019, în vacanță, fratele Angelei, rămas în țară, a împărțit unele obiecte rămase moștenire din casa părintească. Printre obiectele care i-au revenit Angelei s-au numărat două cergi (pături de lână groase, tradiționale). „Am luat cergile și le-am dus la vâltoare. Știți ce e aia vâltoare? E o instalație tradițională, de lemn, unde se spală rufele cu apă care vine ca un vârtej! Ei bine, am dus cergile la vâltoare, le-am uscat și le-am pus în mașină, să le aduc la Montebelluna. Am ajuns acasă și le-am pus pe canapeaua din camera pe care voiam să o transform. L-am chemat pe soț și i-am spus: Îți place, Dino? Pot face camera? Iar el, încântat de ce vedea și de insistența mea, mi-a răspuns, Fai quello che vuoi, fă ce vrei. Atât mi-a trebuit să aud!”.

A urmat epidemia, care a fost, cu toate restricțiile, o ocazie perfectă pentru amenajarea camerei. „Primul lucru, cu ajutorul băieților, am zugrăvit camera în albastru, așa cum se făcea la noi, albastru ca cerul. După cergi, am început să adun și să pun de toate. Multe le aveam din familie, altele mi-au fost trimise de rude sau aduse din țară de prieteni, care au auzit de proiectul meu de suflet”.

- Continuarea articolului după publicitate -

Astfel, încet încet s-au adunat: „ștergare, prosoape, ulcioare, cergi, cămeși și multe altele, cum ar fi un leagăn de lemn unde odinioară se adormeau copiii sau un fus cu lână. Apoi, a urmat îmbrăcămintea. Alături de obiecte vechi, de la părinți și bunici, am vrut să fac și eu, altele, după modelul tradițional. Împreună cu prietene românce din zonă, am cumpărat material ca un fel de cânepă, dantelă și am studiat cum erau făcut hainele vechi. Am cusut la mașină, la mână, încercând să mențin modelul vechi, sau spic cum se zice. Așa s-au născut alte cămeși și două paltoane, unul din lână se cheamă roc ca la noi. Opincile sunt vechi de o sută de ani, la fel și o năframă, le am de la o mătușă. Năframa e chiar cea cu care s-a măritat ea!”

Angela Mihali împreună cu prietene românce la Montebelluna – Treviso. Foto: arhiva personală

 „Camera s-a transformat într-un colț de muzeu”

De la o simplă cameră cum ar fi trebuit să fie, a devenit un adevărat colț de muzeu: „Nici nu mai am unde să le pun pe toate, acum îmi pare rău că de la început nu am luat camera cealaltă, mai mare, unde e biroul și biblioteca soțului (râde). Mai am și un război, adus din România, care trebuie montat de cineva care se pricepe și pe care abia aștept să-l folosesc, să fac țoale, de pus pe jos, cum se spune la noi. Eu știu să lucrez la război, dar de montat e greu, nu mă pricep”.

Pasiunea româncei le-a cucerit și pe alte prietene din zonă, conaționale. Împreună, au realizat haine, încercând să respecte tradiția, fiecare folosindu-și propriul talent, care cu ales materiale, care cu cusătură la mână sau cu lucratul dantelei.

- Continuarea articolului după publicitate -

De la o cameră, pasul către reconstruirea unor tradiții a fost unul natural. „Am încercat să aduc la Montebelluna și tradițiile: șezătoare, obiceiuri de Crăciun și de Paști, colinde, Sânzâiene. De Crăciun, am îmbrăcat câțiva copii în crăițe și crai, cu clopuri și coronițe au mers la colindat la familii de români, emoționați de surpriză! De Sânzâiene, am aprins făclii în grădină. Avem o comunitate unită și la Biserică, ceea ce de important și ne ajută.”

Dar reconectarea la tradiții și obiceiuri nu e întotdeauna ușoară. „De mică, știam o colindă, pe care acum nu mi-o mai aminteam și voiam să-i învăț pe copiii de aici, să facem repetiții. Am întrebat la rude, prietene și nu mai știau cuvintele. Am stat o noapte până mi-am amintit tot și le-am scris!”

Camera muzeu din casa Angelei Mihali de la Montebelluna – Treviso. Foto: arhiva personală

Pe cât de bogat decorată e camera maramureșeană, pe atât de frumoasă e și clădirea care o găzduiește. 1300 de kilometri, din Maramureș până la Treviso, uniți într-o moară și într-o cameră.  

- Continuarea articolului după publicitate -

Angela a încercat să valorizeze și clădirea, precum și obiectele care s-au păstrat, vechi de peste o sută de ani. „Grinzile de lemn sunt cele ale clădirii originale și se potrivesc cu decorațiile noastre. Apoi, pe casa scării, am aranjat și obiectele care au rămas din moara cea veche. Multe din fier, le-am curățat de rugină, le-am lustruit și le-am pus în valoare”.

„Soțul meu a lăudat mereu România și pe români”

Ce spun prietenii italieni, ce spun românii, de camera muzeu? „Au fost lunile de pandemie, nu am prea avut oaspeți. Prietenii care ne-au trecut pragul sunt primiți cu brațele deschise, sunt curioși și încântați. Unii nu au văzut asemenea obiecte, spun că odinioară era și în Italia la fel, dar tradițiile s-au pierdut. Dacă avem oaspeți, ar putea dormi și în camera maramureșeană! Soțul meu vorbește mereu de bine de România, de români. Povestește cum e în vacanță în România, cât de bine se mănâncă în Bucovina. S-a îndrăgostit de ciorba de burtă și mânca smântâna cu pâine, a zis că nu exista acest gust în Italia, sau poate odată se găsea, dar acum nu se mai găsește o asemenea smântână! Mie îmi place să gătesc, rețete tradiționale, de la sarmale la cozonac!” 

- Continuarea articolului după publicitate -
Angela Mihali împreună cu soțul și fiul său. Foto: arhiva personală

O ultimă întrebare vine de la sine: Se gândește la un viitor în România? „Nu, viața mea e de acum aici, lângă copiii mei, care trăiesc aici, lângă soțul meu, care mă respectă. Nu am destule cuvinte pentru a vorbi despre cât mi-a dăruit, am mers împreună în lume, avem un copil, avem o viață liniștită. Acasă mergem în vacanță, iar de cei dragi ne amintim mereu. La biserică îi pomenesc, pregătesc bucate pentru parastas, cum e tradiția la noi. De casa părintească se ocupă un frate, care mai merge și la casa veche a bunicii, la țară. Dar acum, viața noastră e aici, în Italia”. VIDEO aici: https://www.facebook.com/Rotalianul/videos/966592590961730

Susține publicația noastră!

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos