Se vorbește mult despre exploatarea muncitorilor români, și nu numai, îndeosebi a celor care muncesc în agricultură în regiunile din sudul Italiei. Muncitori care sunt aduși la stadiu de adevărat sclavagism, așa sunt tratați acești sărmani care au luat drumul străinătății cu gândul să câștige ceva bani pentru a-și întreține familiile rămase acasă într-o situație economică precară.
Lucram ca „badantă”, așa ne numesc italienii pe noi, îngrijitoarele, într-o localitate din provincia Avellino, regiunea Campania a Italiei. La sfârșitul lunii august, voiam să plec acasă, în România, și am luat legătura cu un șofer care făcea cu un microbuz transport de persoane în țară și retur.
A venit să mă ia noaptea târziu, trecuse pe drum și mai luase alți pasageri. După ce mi-a aranjat bagajele, m-a invitat să mă urc pe locul din față, de lângă șofer. Mi-am ocupat bucuroasă locul, și am întors curioasă privirea în spate să văd ce alți oameni mai sunt în mașină. Nu am văzut altceva decât patru perechi de ochi strălucind în întuneric; erau trei bărbați și o femeie care fuseseră la strâns de roșii pe câmp, în zona localității Foggia. În timpul călătoriei, cei patru mi-au povestit despre munca lor, unde au fost cazați, cum au fost plătiți și câte și mai câte au avut de îndurat din partea „caporalilor” care erau și ei români. Plângeam fără să vreau de mila lor!
Fuseseră cazați în niște foste grajduri, fără toalete și fără apă potabilă. Dormeau pe paie luate din baloți, neavând nici măcar o pătură pentru a se acoperi. Îmi povesteau cum făceau mâncare la plite de aragaz, iar curentul, bineînțeles, trebuiau să îl plătească. De butelii pentru aragaz nici nu putea fi vorba! Li se aducea în butoaie de 20 litri apă pentru spălat pe care, și pe aceasta, trebuiau să o plătească. 5 euro butoiul! Tot 5 euro costa transportul la câmp pe care îl plăteau din banii lor. Când mergeau o dată pe săptămână la cumpărături, alți 10 euro scoteau din buzunar pentru transport. De muncit, munceau cu spinările încovoiate câte 10 ore pe zi pentru 30 de euro!
Dar ceea ce m-a impresionat cel mai tare era ceea ce povestea femeia despre ea și toate celelalte prezente pe acele câmpuri blestemate, femeile erau violate de către caporalii români fără să poată protesta. Veneau noaptea acolo unde dormeau si le luau de lângă soți iar dacă încercau să protesteze ele sau soții, erau bătuți la sânge.
Femeia care călătorea cu mine în microbuzul care ne ducea spre casă, avea cam 30 de ani, era cu soțul și fratele ei iar noaptea se culca între ei de frică să nu intre „caporalul” și să o „invite” cu el la un desfrâu. Fratele ei, văzând ce se petrece noaptea acolo, pentru a o proteja a avut inspirația și a răspândit vorba că ea suferă de o boală care ar fi putut să fie venerică, numai ca să o vadă scăpată de abuzurile caporalilor. Cei din jur începuseră să-i spună „sifilitica” dar bietei femei nu-i păsa, era mulțumită că putea să scape de avansurile și agresiunile sexuale ale „caporalilor”.
Și așa, cu toate chinurile îndurate, toți erau mulțumiți cu bruma de bani cu care mergeau acasă. Femeia cu soțul, după șase săptămâni de muncă, duceau acasă 1200 de euro. Frate-su 540, pentru că mai avea și unele vicii, cheltuise mult pe țigări. Celălalt bărbat, care era cel cu mai mult câștig, 700 de euro, pentru că el mergea și noaptea la muncă, încărca lăzile cu roșii în camioane.
Am oprit la Roma într-o parcare și, cum se făcuse ora 5 de dimineață, i-am văzut pe toți la față. Erau atât de negri de la soare de parcă ziceai că sunt africani dar era atâta bucurie în ochii lor pentru banii câștigați de mă minunam de unde atâta forță.
Seara ne-am oprit în Slovenia la un restaurant și șoferii au zis să mergem să mâncăm, cei care vrem. Am mers numai eu. Când am ieșit, femeia m-a întrebat cât am plătit și când i-am spus că numai 13 euro, sărăcuța, mi-a zis mirată: „Vai, doamnă, dar acasă cu banii ăștia iau de încălțat la amândoi copii!”. Oameni muncitori, știau să prețuiască banul, sărăcia și nevoile îi învățaseră acest lucru.
Spuneau că acasă nu găseau nimic de lucru, nici cu ziua, și nu aveau unde să facă bani.
Când în sfârșit am ajuns în satul lor și au coborât din mașină, la bărbatul care era mai în vârstă i-au venit în întâmpinare trei fetițe care i-au luat din mână valiza și o cărau toate de parcă cine stie ce comoară era în ea!
Mi-a rămas adânc întipărită povestea lor și ca ei sunt mulți alții. Nu este numai viața lor, nu numai ei au suferit umilințe din partea „caporalilor”, care și ei sunt români de cele mai multe ori, nu numai ei au fost exploatați fără să poată riposta, ci ca ei sunt nu sute și chiar mii de persoane. Se pleacă de acasă cu promisiuni de cei care îi duc la muncă peste hotare, în agricultură, iar acolo sunt exploatați și umiliți fără să aibă nici cea mai mică posibilitate de a protesta! Toți știu ceea ce se întâmplă pe câmpurile italiene, forțe de ordine, instituții ale statului italian dar și instuțiile diplomatice ale României dar toți închid ochii iar situația este tratată ca și cum n-ar fi. Iar românul trăiește, muncește și se jertfește ca un sclav pe pământ străin pentru o brumă de bani. Până când?
Lăcrămioara Tarhon – Italia
