Revoluția Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații desfășurate în România, între 16 și 25 decembrie. Înainte de țara noastră, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la democrație; România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă și în care conducătorii comuniști au fost executați.
„Am trăit din plin acele momente”, ne-a spus o româncă stabilită în Italia cu mulți ani în urmă
Silvica Chelariu trăiește astăzi la Roma, împreună cu cei doi copii ai săi, Marius Bizău, un actor de mare succes în Italia și cu fiica sa, Monica Gabriela. În acele zile, cu exact 30 de ani în urmă, se afla la Timișoara, unde începeau să moară primii români cu gândul la o țară liberă, o viață demnă și un viitor mai bun. „Eram tineri, eu aveam 28 de ani, am lăsat doi copii mici în casă și am plecat în stradă cu speranța că se va schimba ceva. Nu a fost să fie așa cum ne-am dorit, cum am visat, ne-au furat revoluția, ne-au călcat în picioare visele, ca să trăiască bine tot cei de sus, politicienii. Cu gustul amar, câțiva ani mai târziu, am luat drumul pribegiei să pot da posibilitatea unui viitor mai bun copiilor mei. Am reușit, dar cu prețul sacrificiilor departe de pământurile dragi!”, ne-a povestit Silvica, iar noi am vrut să știm mai multe.
Când ți-ai dat seama pentru prima dată că ceva este în neregulă prin oraș?
S.C.: Era în după amiaza zilei de luni, 11 decembrie, treceam cu tramvaiul prin Piața Maria când mi-a atras atenția un grup de oameni adunați în fața casei lui Laszlo Tokes. Pe 12 decembrie, la serviciu, am întrebat colegele dacă știu ceva despre asta. Atunci am auzit cu stupoare că preotul nu putea ieși din casă, era declarat în arest la domiciliu pentru că nu se mai supunea regimului. La ieșirea de la serviciu, pe la ora 14:40, în drum spre casă, am decis să cobor din tramvai acolo, în Piața Maria (locuiam doar două stații mai în față). În fața casei preotului era din nou lume adunată, se ruga pentru preot și eliberarea lui.
Am plecat spre casă fără să am cea mai vagă idee despre ce se va întâmpla în zilele următoare. În fiecare zi eram atentă din tramvai la ce se petrecea acolo și mereu vedeam grupuri tot mai mari de persoane care poposeau în fața casei lui Tokes.
La un moment dat a început coșmarul…
S.C.: Duminică dimineața, pe 17 decembrie, la ora 5:00 plecam la serviciu, lucram în schimburi la laboratorul fabricii de ulei, iar când am ajuns la stația din Piața Maria am auzit un zgomot puternic de sticlă spartă, erau lumini aprinse la toate magazinele, geamuri și vitrine sparte peste tot. Dinspre centru veneau grupuri mari de soldați cu scuturi, m-am înspăimântat, nu înțelegeam ce se întâmplă. La fabrică fel de fel de voci, tot felul de scenarii, nu știai ce să crezi, abia așteptam să mă întorc acasă.
La ora 14 am ieșit din tură și am reușit să merg cu un tramvai doar până la jumătatea drumului spre casă, multe dintre ele nu mai circulau. Am mers pe jos mulți kilometri, iar când am ajuns în Piața Maria am rămas îngrozită, era plin de soldați înalți, unul și unul, în uniformă de culoare albastru închis, înarmați până în dinți cu mitraliere, cu cagule pe cap, păreau soldați veniți din altă lume, nu mai văzusem în viața mea așa ceva, mai am încă în memorie fețele lor.
Pe strada Doja nu ne dădeau voie să trecem, am continuat să mă grăbesc spre casă cu o frică de nedescris. Am ajuns pe malul Begăi, era plină de spumă și praf alb de la pompieri toată strada, iar o cisternă era răsturnată în râu de puterea oamenilor deciși să schimbe regimul. Da, din acea zi, de 17 decembrie, avea să înceapă coșmarul Timișoarei!
A început să se tragă în populație. Se știa de unde și cine trăgea?
S.C.: Am ajuns acasă la copii, erau bine, prea mici să înțeleagă ce se întâmplă în oraș. După amiază, a venit la noi un verișor, avea capul spart, sângele îi șiroia pe față: „Vin de la Prefectură”, ne-a spus, „e lume multă, se scandează jos Ceaușescu, ne-au bătut, sunt arestați tineri.” Am mâncat ceva împreună și nu voiam să-l las să mai plece, dar nu am reușit să îl opresc. Spre seară, pe la orele 19:00 au venit la noi o familie de prieteni, „e dezastru în oraș” ne-au spus, „ne aleargă cu tancurile, a ieșit armata”.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor… Cum, soldații noștri români trag împotriva părinților, fraților, nepoților lor? La un moment dat am început să auzim cum se trăgea cu gloanțe, am zis „nu se poate, sunt gloanțe oarbe.” Am ieșit pe balcon și bărbații au ajuns la concluzia dureroasă „Sunt gloanțe adevărate, se trage în populație!” Se auzeau din ce în ce mai multe împușcături, iar din stradă răsunau vocile oamenilor: „Nu trageți!! Libertate!! Nu trageți în părinții voștri!!”
Ai ieșit și tu în stradă…
Nu mai vorbeam, ne plimbam prin casă ca leii în cușcă. Nu am ieșit din casă în seara aceea, eu voiam să ies dar soțul m-a oprit, în Calea Girocului armata trăgea în popor! În zilele următoare nu am mai fost la serviciu, ne-am dat întâlnire cu colegii în centru. Mergeam acasă din când în când la copii să-i controlez, să le dau să mănânce și mă întorceam în stradă, acolo era speranța noastră la libertate, la o viață și un viitor mai bun, acolo eram uniți, împărțeam tot ce aveam între noi, mâncare, țigări, fructe…
Într-una din zilele următoare am decis cu soțul meu să ducem copiii într-un sat, undeva lângă Timișoara, la cumnații noștri, ca să-i știm în siguranță. Deși mici, au rămas șocati și ei de momentele de atunci, am trecut cu ei printre cordoane de soldați, lipiți de pereți, ne controlau și abia apoi ne lăsau să trecem. După ce am dus copiii, ne-am întors în oraș, am așteptat minerii din valea Jiului, au venit înarmați cu bâte, murdari pe fețe de cărbune, așa cum au ieșit din mină. Ni s-au alăturat și ei. Din când în când se auzeau gloanțele cum șuierau printre noi.
Realitatea care a urmat a avut ceva în comun cu speranțele voastre de atunci, din stradă?
S.C.:A venit ziua cea mare când au fost prinși soții Ceaușescu… Ce bucurie! Câtă speranță! Dar, așa cum știm cu toții acum, după multe speranțe și iluzii pe care ni le făcusem, nimic nu se schimbase, aveam doar libertatea de a alege încotro doream să ne îndreptăm fiecare. Eu între timp am divorțat, am rămas singură cu doi copii, și-am continuat să lupt pentru libertatea mea și a lor, pentru un viitor mai bun pentru noi toți.
În anii ce au urmat după 1989 nu am avut altă soluție decât să plec afară, în străinătate, departe de ei. Reușisem să cumpăr apartamentul, dar nu mai aveam bani de viză și de drum ca să plec. Cineva mi-a prezentat un inginer care dădea bani împrumut, cu dobândă. Am luat 1.500 de mărci pe 3 luni cu dobândă de 20%, cu acte făcute la notar. Am plecat în Italia, mi-am plătit datoria și mi-am recuperat apartamentul pe care îl pusesem garanție, mi-am adus și copiii alături de mine, mi-am reîntregit familia, am reușit să ofer copiilor mei șansa unui drum în viață prin ambiție, onestitate, cu multe sacrificii și păstrându-mi mereu demnitatea. Toate acestea însă, undeva departe de casă și de țara mea, de visele care-mi umpleau sufletul și mintea, la Timișoara, în decembrie 1989.
