Tineri frumoși, inteligenți, care deși plecați la o vârstă fragedă departe, în străinătate, nu au uitat de România. Un interviu deosebit de interesant despre dezrădăcinare, adaptare și integrare, totul văzut prin ochii unei tinere studente românce din Italia care la vârsta de 12 ani a fost silită să plece din România lăsând în urma sa o lume pe care o cunoștea, persoane dragi, prieteni, colegi, rude, l-am realizat cu Anca Găboreanu, originară din județul Bacău. Anca are acum 27 de ani și a terminat Facultatea de Științe Economice de la Universitatea Tor Vergata din Roma în cadrul căreia în prezent frecventează cursurile de master în management. Activează cu succes în Liga Studenților Români din Străinătate și se implică în acțiuni dedicate țării sale natale, în care speră să se întoarcă definitiv și cât mai curând.
Cum și de ce ai plecat din România?
Anca Găboreanu: Plecarea mea din România, nu a fost una volută ci mai bine spus una forțată. Forțată din cauza lipsei de dezvoltare profesională în țară, ce au resimțit părinții mei, drept dovadă părăsind România. Dar să o luăm de la început. În 2004, păcălită de ai mei părinți că voi merge în vacanță, am ajuns într-un orășel de lângă Roma, Italia. Frumușel ce-i drept, chiar și acum tot în aceeași localitate locuiesc. La vârsta de 12 ani, forțată de situație și neavând puterea să te impui plecării, este clar că totul ți se pare ciudat, simți că locul tău nu este acolo și că sigur nu vei reuși să te integrezi în societate, întrucât dorința arzătoare de a reveni „acasă” este mult mai mare decât entuziasmul de a te afla într-o țară nouă, unde ai posibilitatea de a te dezvolta diferit, ținând cont de situația din România la acea vreme. Mie clar mi se părea că locul meu nu era acolo. Doream să revin la colegii, profesorii, bunicii… familia ce o lăsasem în țară.
Cum a decurs adaptarea, integrarea în societatea și sistemul de învățământ din
străinătate?
Anca Găboreanu: Încăpățânarea mea de reveni cât de curând acasă m-ar fi împins în izolarea față de noua realitate ce o aveam în față, dar mulțumită mamei mele, ce a sesizat acest aspect și a luat imediat măsuri, integrarea în societate a fost una naturală. Să vă povestesc prima măsură pe care mama a adoptat-o. Ajunsă în casa unde locuiau ei, de aproximativ câteva luni înainte, văzând tristețea de pe chipul meu, ce se gândește mama, să aducă o vecină, de aproximativ aceeași vârstă cu mine, să ne împrietenim. Cum puteam vorbi eu cu ea, dacă nu știam nici un cuvânt în limba italiană?! Așa ca Sasha (copila care dorea să mă cunoască) vorbea cu mama și eu mă uitam la ele, tulburată de situația care mă depășea.
Țin să precizez că în următoarele zile nu a mai fost așa, ieșeam afară cu caietul să-mi scriu
cuvintele de bază pe care Sasha mi le indica și le numea în italiană. Și uite așa, în timp de 3 luni de vară învățasem și limba care părea atât de ciudată pentru mine la început. I-am mulțumit de mai multe ori de-a lungul timpului pentru ajutorul acordat, dar doresc să-i mai mulțumesc încă o dată, așa că Sasha, dacă vei citi acest articol: „îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, ești o persoană extraordinară!”
În ceea ce privește învățământul mama mea se interesase de clasa în care urma să învăț,
așa că în fiecare zi ieșeam în parc, ajungând să cunosc aproape toți colegii. Nu am avut
nici un fel de probleme cu ei, în afară de un coleg de origine albaneză, care se comporta în
mod egoist și rasist. Faptul că am ajuns și eu în clasa în care el era singurul străin probabil a simțit prezenta mea ca un fel de „pericol”. Asta deoarece, colegii erau foarte entuziaști de colegii străini și curioși să descopere cultura, tradițiile, porturile și limba noastră, a străinilor.
Crescând îți dai seama că unele certuri din copilărie erau mai mult în joacă, dacă putem să le numim așa și nu au lăsat urme în bagajul nostru emoțional, sau cel puțin așa este în cazul meu, menținând o relație de prietenie chiar și cu colegul meu albanez.
În ce privește profesorii am avut pedagogi foarte buni, indulgenți, săritori și înțelegători, nimic de reproșat la adresa lor. Înțelegeau situația mea, nu doar în primul an, ci și pe parcurs. La liceu în schimb, am întâmpinat un profesor rasist încât din nota 6 sau 7, nu mă scotea. Mai puțin nu putea să-mi pună, că altfel sărea la ochi că ceva nu era în regulă. Sinceră să fiu, la un moment dat mă obișnuisem cu notele respective, încât chiar dacă nu învățam tot aceeași notă primeam. Cu timpul am realizat că el de fapt, probabil nici nu asculta ce spuneam eu sau nici nu citea ce scriam. La facultate, și acum la master, cu totul altă realitate, la început mi se părea o altă lume, sistemul bine pus la punct, profesorii sunt experți în domeniu, sistemul online pentru informații didactice funcționează perfect.
Ce ne poți povesti despre meritele tale, despre succesele obținute la nivel personal?
Mă pot considera o persoană norocoasă, încrezătoare și foarte încăpățânată, dacă îmi
doresc cu adevărat ceva, cele trei elemente se aliniază împreună și îmi duc la bun sfârșit
obiectivul. Cum ar fi: simțeam acum câțiva ani, mai exact prin 2013, că ceva lipsește,
activitățile mele zilnice erau prea monotone, nu-mi aduceau nici o valoare. Așa că mă tot
gândeam ce lipsea sau dacă era ceva în neregulă cu mine, având în vedere că prietenii mei de atunci erau foarte relaxați și împăcați cu idea prezentului trăit.
În schimb la mine nu era așa, nu mă simțeam împlinită și viața trecea pe lângă mine, iar eu eram actorul pasiv. Trebuia să fac ceva să depășesc etapa pasivă, să devin pionul
principal. Și uite așa, am dat de Liga Studenților din Străinătate (LSRS), o asociație de
tineri studenți pasionați de voluntariat și interesați atât de țara de ședere cât și de viitorul
României. Au trecut aproape 4 ani de când m-am alăturat organizație, la început am
activat în filiala Italia, iar în prezent mă ocup de LSRS la nivel central, în România. În urma activității în această asociație am foarte multe amintiri plăcute, printre care și două premii, un tablou cu Mihai Eminescu pictat de pictorul Andrei Spumă, pentru implicare în activitatea LSRS, iar al doilea premiu este un trofeu pentru cel mai bun voluntar în cadrul filialei.
Există posibilitatea unei întoarceri definitive în România pe viitor?
Îmi doresc să revin în România, deoarece pe lângă faptul că sunt atașată sentimental o
consider o țară în creștere cu foarte multe oportunități pentru noi, tinerii. Obiectivul meu
este să revin definitiv anul viitor, odată finalizate studiile aici, în Italia. Cred că marea
majoritate a voluntarilor LSRS se gândesc la reîntoarcerea în țară după finalizarea studiilor. Țările dezvoltate pot reprezenta un plus pentru dezvoltarea profesională, dar totodată și un mare minus. Având în vedere dezvoltarea lor socio-economică, consider că este mult mai dificil să-ți începi o nouă carieră, ca și „începător”, ținând cont că așa suntem văzuți noi, proaspăt absolvenți de facultate.
