România, o țară numită „acasă”

Ți-e foame și ți-e frig.

Te uiți la copiii tăi și hotărăști că îți vei rupe spinarea de muncă și inima de dor și pleci. În geantă cu doi arginți, în suflet cu două speranțe și în minte cu o mie de îndoieli. Te uiți lung înapoi pentru că ai o presimțire, ceva, acolo… în profundul minții tale știe că prea degrabă nu te vei întoarce, pentru că prea mari și prea multe sunt nevoile care te apasă!

Autocarul e plin de oameni, triști și tăcuți. Ca să îți abați gândurile, te apuci să numeri copacii de pe stradă, sunt mulți pentru că strada-i lungă. Prea lungă pentru o mamă care își lasă pruncii,  prea lungă pentru un tată care e nevoit să plece de lângă familia lui, prea lungă pentru fiii care știu că ar trebui să rămână lângă părinții lor bătrâni și neajutorați!
Și totuși, pleci!

Pui banul înainte. Pentru că dragostea fiilor și a părinților nu poate fi cumpărată,  în rest, totul, da!

Atunci, urăști banul de moarte dar nu e vina lui, banul îți poate fi prieten, poate fi un instrument,  îți poate fi vasal dar niciodată stăpân.

UP SERVICE DESPĂGUBIRI

E vina lor, a celor care te-au învățat să muncești pe brânci pentru o brumă de bani și atunci când îi ai în mână să te gândești pe ce să-i cheltui mai repede. Nu te-au învățat că dintr-un ban trebuie mereu să te întrebi cum să faci doi, nu te-au învățat că făcând datorii te vei îngloda și mai tare în nevoi, că vei munci mai mult și sărăcia va deveni și mai cruntă!  Te lași prins în sistem și devii sclavul său.

Și pleci unde vezi cu ochii pentru că nu ai de ales.

Copiii tăi au dreptul la o altă viață. Una mai dreaptă și mai bună!

Mai privești o dată înapoi.. Lași în urmă locuri, oameni, fapte, bucăți de suflet, trăiri. Starea aia de siguranță, de apartenență,  care ți-o dă mama când te strânge la pieptul ei cald, mâna bunicii care îți mângâie creștetul și privirea ocrotitoare a tatălui!
Va fi bine,  îți zici. Ai luat cu tine în geantă două fotografii cu ei, fotografii care îți vor mângâia sufletul.

Dacă ai lua și două pietre? Niște fire de iarbă și-un pic din colbul de pe drum? Dacă ai lua două cântece din alea haiducești și poezia aia a lui George Coșbuc, “Noi vrem pământ”?

“Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or ști-n care șanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ – și noi creștini suntem!
Și vrem pământ!”


Dacă ai lua un pic din ulița pe care te jucai până seara târziu cu prietenii când încă erai un copil neștiutor și inocent, un pic din liniștea și bucuria sărbătorilor de Crăciun când afară ningea cu fulgi mari și focul ardea mocnit în sobă, din veselia zilelor de Paște când te murdăreai colorând ouăle roșii și te lăsai îmbătat de mirosul cozonacului proaspăt scos din cuptor, să iei cu tine un pic din școala aia unde ai învățat să scrii și să citești, unde, la serbările de sfârșit de an școlar dansai, cântai și recitai pe ritmuri populare, să pui în geantă mirosul de cireșe coapte din livada bunicilor și gustul dulce al strugurilor în toamna târzie, să iei cu tine o bucățică din banca  pe care te-ai sărutat prima dată sau din biserica unde ai intrat mireasă,  să iei cu tine mirosul de tei și de salcâm! Mirosul ăla de salcâm pe care nu-l vei mai întâlni pe nicăieri în toată lumea asta!
Mirosul ăla de tei. De tei și de Eminescu…

Le lași acolo, la locul lor. Te vei întoarce să le regăsești. Și să te regăsești!

Și le vei numi… “acasă”!