Sindromul Italia: „Când m-am întors în țară nu mai puteam să merg”. Mărturii ale victimelor

Sindromul Italia este un fenomen medico-social, nu o boală în sine, care înglobează tulburările psihice de care suferă femeile din Europa de Est care au plecat în străinătate și au lucrat ca îngrijitoare de persoane vârstnice, scriu cei de la Libertatea.

Numai în 2017 la Institutul de Psihiatrie Socola din Iași au fost internate 150 de femei cu tulburări legate de depărtarea de casă.

Simptome: depresie, lipsa chefului de viață și a poftei de mâncare, oboseală, insomnia, dureri, gânduri suicidare.

Profilul pacientului: femeie în jur de 45-50 de ani, care a plecat și muncit în străinătate în ultimii ani, în condiții stresante, departe de copii și de casă, în marea majoritate fără studii sau cu studii medii.

Sindromul Italia nu se referă numai la Italia. Pot dezvolta tulburări psihice și persoane care au lucrat în alte țări, elementul comun fiind stresul locului de muncă și dezrădăcinarea, depărtarea de familie

„Când m-am întors în țară nu mai puteam să merg. Șoferul microbuzului m-a dus în brațe la toaletă.”

Cu un halat plușat pe umăr, femeia se apropie încet, tremurând. Se așază cuminte pe un colț de pat. E albă ca varul și ochii îi par pierduți. Aflăm că este mai bine, deși „mai bine” înseamnă îngrozitor. „Când am revenit în țară nu mai puteam să merg. Pe drumul spre casă, șoferul microbuzului m-a dus în brațe la toaletă”, spune femeia care are în jur de 50 de ani și 18 de străinătate, de Italia.

A lucrat numai ca îngrijitoare de bătrâni, niciodată având carte de muncă, niciodată cu vreo siguranță, mereu închisă între patru pereți. „Când m-am îmbolnăvit, familia a decis să o ducă pe bătrână la azil. I-am rugat să mă mai lase o zi în casă, că atunci aveam microbuzul și nu m-au lăsat. Am stat pe stradă și apoi m-am dus la un hotel. Bătrâna era bună, dar când avea crize mă dădea afară din casă și stăteam la ușă. Nu primeam de mâncare și mă umileau continuu. Îmi ziceau că dacă am învățat carte la mine în țară, ce caut acolo?”, povestește cu voce scăzută femeia.

După ce s-a întors acasă, la scurtă vreme, a ajuns la Institutul Socola. De la o femeie imobilizată la pat, care nu mai vorbea, nu dormea și nu mânca, da, poți vedea că e „mai bine”. Dar trăiește cu regretul că 18 ani nu și-a văzut copiii. Când a plecat, cel mai mic avea 4 ani, acum e ditamai flăcăul și a crescut fără mamă.

„Simt un zgomot în mine care vine ca un vuiet …”

- Continuarea articolului după publicitate -

Pe lângă simptomele depresive, se poate ajunge și la psihoză, halucinații vizuale, auditive, idei delirante de prejudiciu sau urmărire. Cum este cazul unei femei care s-a întors de la viața ei din Franța, unde a lucrat ca secretară 25 de ani. „Simt un zgomot în mine care vine exact ca un vuiet din afară. Și parcă se suprapune cu mine și eu simt că vine din spatele meu că eu am o proteză acolo și simt că de la proteza aia îmi vin toate relele. Deci la proteza pe care o am simt că vine ceva din afară cu un zgomot foarte puternic care nu mă lasă nopți întregi să dorm”, povestește femeia.

A stat departe de familie, îi era dor de părinții ei și de copii, fiindcă doar o parte au fost cu ea și au învățat acolo. „Eu aveam cetățenie dar există o manieră de a te comporta, ei în general sunt mai naționaliști față de noi. Adaptarea e foarte grea pentru oricine, chiar și pentru mine, dar toți munceam. Ce făceam în România după Revoluție? Știți prea bine că era mai greu decât acum”, spune femeia.

Povestea Oanei Maria Trandafir este cutremurătoare

Oana este o tânără de 31 de ani care a trăit și suferit cât pentru trei vieți. A plecat din țară cu soțul ei când avea 19 ani, au lucrat împreună la sere în Italia și după ce li s-a născut fetița, ea a început să fie badantă. Stresul de la muncă a adus necazurile în familie și ea a început să bea. Au decis împreună ca ea să revină acasă să se trateze, dar femeia nu s-a putut opri din băut. Și asta i-a pus capăt căsniciei. „Noaptea nu mai puteam dormi, aveam nopți în care aveam numai gânduri și gânduri și vedeam tot felul de extratereștri, de fantome, de prostii. Și m-am trezit într-o dimineață și m-am trezit obosită. Și mi-am pierdut filmul și nu mai țin minte nimica ce s-a întâmplat cu mine.”

Cu toate că știe care sunt riscurile plecării, ar vrea să se întoarcă în Italia. „Eu n-am făcut un Paște acasă de 12 ani de zile. Anul ăsta ce-am prins și eu un Paște acasă. Cum e tradiția la noi, cu ouăle roșii, acolo degeaba le făceam, că nu avea niciun farmec. Nu le păsa de sărbătoarea ta. E țara lor, normal”, mai spune Oana Maria.

Are puterea să râdă cu alte colege de salon. Una se crede Veronica Micle, alta crede că e moartă, alta îmbrățișează toți oamenii pe care îi întâlnește și nu le mai dă drumul. În mediul ăsta, problemele ei n-au mai părut cele mai mari din univers.

Campania „Sindromul Italia. Copii bolnavi de dor de mama” pe Libertatea.ro.

Credem că autoritățile ar trebui să lanseze o campanie de informare cu privire la riscurile și beneficiile muncii în străinătate, mai ales când aceasta implică minori rămași singuri acasă și să gândească politici publice sociale pentru sprijinirea acestor familii despărțite din cauza sărăciei, scrie Libertatea care lansează campania „Sindromul Italia. Copii bolnavi de dor de mama”. Video aici.

Susține publicația noastră!

SUSȚINE PUBLICAȚIA NOASTRĂ

Mai multe articole mai jos